POPORUL ROMÂN -

CONTINUATOR AL CIVILIZAŢIEI NEOLITICE EUROPENE

Autor al studiului: Ştefan Stanciu

Deşi frământată în decursul istoriei sale de numeroase războaie, Europa reprezintă o mare şi străveche sinteză culturală, receptivă la influenţele exterioare dar, dincolo de aparenţe, statornică în dezvoltarea sa continuă, cu structuri spirituale a căror vechime sunt atestate în urmă cu 8-9 milenii. Pe la 7000 î.Hr., o dezvoltare timpurie a început pe arii extinse din sud-estul Europei - regiunea danubiană, în bazinul Adriaticii, insulele din Marea Egee, în sudul şi pe coasta estică a Peninsulei Italice - unde, timp de aproape patru milenii s-a constituit Vechea Civilizaţie Europeană. Marile realizări ale acestei civilizaţii - "aşezări urbane, un sistem de scriere şi temple complicat ornamentate"¹ - au constituit matricea spirituală de la care a pornit iradierea culturală în arealul european.

Vechea Civilizaţie Europeană a început după introducerea economiei producătoare de alimente prin cultivarea efectivă a pământului, evidenţiată prin complexul grâu-orz-oaie-capră-vite-porc care apare chiar înainte de 7000 î.Hr. pe ţărmul Greciei, în Italia estică, în Creta, în sudul Anatoliei, Siria, Palestina, Orientul Apropiat, în bazinul Dunării Inferioare, în România şi în întreaga regiune Balcanică. Pe această arie extinsă au existat schimburi şi influenţe reciproce, dar vechea Europă a urmat un drum propriu, generând culturi asemănătoare, cu legături directe, care prin realizări distincte se unifică într-un complex de sine stătător şi original, diferit de ceea ce se întâmpla în Orientul Apropiat şi în Europa de nord şi vest. In jurul anului 6500 î.Hr., în Vechea Europă, a apărut ceramica arsă la temperaturi înalte şi lustruită. Treptat, a apărut şi ceramica pictată, cu vase de forme şi stiluri diferite, ceea ce sugerează extinderea unei idei originale fără legătură cu migraţia şi transferul. La sfârşitul mileniului al VII-lea î.Hr., în sud-estul Europei şi în centrul Anatoliei a avut loc o dezvoltare explozivă a artelor şi tehnologiilor, schimbul între cele două mari regiuni fiind făcut permanent pe "podul" de insule din Marea Egee. Numeroasele figurine de lut descoperite pe teritoriul României, Bulgariei, în fosta Iugoslavie, în sud-estul Ungariei, datate înainte de 6000 î.Hr., prezintă afinităţi cu cele din culturile Hassuna şi Samarra din Mesopotamia. Imagistica mitică răspândită în acest imens areal, indică o uniformitate evidentă, reflectată şi în arhitectură: case rectangulare, unele fiind prevăzute cu contraforturi, fundaţii din piatră, pereţi din cărămidă şi acoperiş din plante pe structură din lemn. Astfel de case rectangulare constituie satele neolitice din Vechea Europă, unele fiind prevăzute cu şanţuri de apărare şi ziduri.

Cultura neolitică în întregul său areal sud-est european, s-a manifestat aproape unitar, fiind cunoscută distinct în zone regionale, după terminologii atribuite de cercetători în urma descoperirilor arheologice din epoca modernă². Complexele culturale neolitice din spaţiul românesc, conturate în intervalul de timp 6500-3500 î.Hr., sunt cunoscute sub diverse denumiri - Starcevo-Criş,Vinca-Turdaş, Vădastra-Boian-Gumelniţa, Cucuteni, Hamangia -, depăşind geografic graniţele statului modern. Până către anul 5000 î.Hr., s-a cristalizat cultura "veche europeană", cu variantele sale regionale, şi prezintă tradiţii semnificative în arta ceramicii, arhitectură, organizarea cultică, instituţiile de conducere, o scriere rudimentară şi specializări meşteşugăreşti. Către sfârşitul perioadei neolitice s-a extins utilizarea metalelor, a cuprului în special. Populaţiile de agricultori-meşteşugari neolitici trăiau în sate mari, destul de numeroase (în cultura Cucuteni sunt cunoscute câteva mii de necropole şi aşezări), devenite chiar aşezări de tip urban, îşi ridică temple (la Căscioarele)³, creează o lume mitică reprezentată în figurine de lut şi vase de cult, indicând o intensă viaţă spirituală. Interpretarea unor semne incizate pe ceramică, descoperite în aşezări neolitice (Tărtăria,Vinca, Fafos, Kosovska Mitrovica, Gradeşnica) au condus la concluzia unor cercetători asupra existenţei unei scrieri "vechi europene" care precede pe cea sumeriană cu două milenii⁴.

Vechea Civilizaţie Europeană a creat pe distanţa a patru milenii un substrat suficient de puternic, extrem de profund, care a stat la baza vieţii spirituale şi a culturilor europene din epocile ulterioare, cu pregnanţă în regiunile de manifestare a neoliticului ⁵ . Simbolurile şi imaginile grafice ale Vechii Civilizaţii Europene constituie "gramatica şi sintaxa unui fel de meta- limbaj prin care ni s-a transmis un întreg sistem de gândire mitică"⁶ . Zeiţele şi simbolurile naturale din neolitic "vorbesc" şi astăzi în culturile europene într-un limbaj care atestă perenitatea şi continuitatea creatorilor matricei spirituale a continentului.

Infiltrările populaţiilor indo-europene patriarhale şi pastorale dinspre răsarit în Europa central-estică au condus la o hibridare treptată a două culturi şi sisteme diferite, fără a se distruge culturile autohtone. Noii veniţi, în valuri succesive, din punct de vedere numeric, erau inferiori şi nu aveau forţa şi interesul să-i elimine pe băştinaşi.

Primele contacte dintre civilizaţia neolitică din sud-estul Europei cu populaţiile proto-indo-europene de tip pastoral-patriarhal din stepele nord-pontice s-au produs la începutul mileniului al IV-lea î.Hr. (în perioada 4000-35000 î.Hr.). Dezintegrarea vechii Europe s-a produs după mijlocul mileniului al IV-lea, fără însă a fi pierdute cuceririle şi tradiţiile anterioare, ci, prin hibridare, au apărut alte complexe culturale cu puternice accente indo-europene. Cetele de migratori s-au dizolvat în comunităţile autohtone mai numeroase. Mulţi cercetători au exagerat rolul acestor grupuri de migratori datorită descoperirilor arheologice făcute preferenţial în morminte tumulare, a estimării eronate a forţei noilor veniţi datorită armelor lor şi a considerentului greşit că aceştia au adus metalurgia spre centrul Europei⁷. Cetele de indo-europeni au pătruns prin forţa armelor în mijlocul unor comunităţi paşnice, fiind treptat asimilate, dar au influenţat viaţa acestora, aşa cum se va întâmpla cu toate populaţiile migratoare.

Culturile neolitice de pe teritoriul României au asimilat, la rândul lor, elemente materiale şi spirituale de la noii veniţi, generând trei mari complexe culturale: Horodiştea- Folteşti (în Moldova şi nord-estul Munteniei), Cernavodă (în Dobrogea şi Câmpia Munteniei), şi Coţofeni-Bodrog (în Oltenia şi arealul intracarpatic)⁸ . Pentru această perioadă, caracteristice sunt vasele ceramice globulare cu tortiţe mediane şi vasele cu gură largă, fără a fi eliminate total vasele din culturile neolitice anterioare. Alături de aceste vase pictate, în arealul culturilor eneolitice au fost descoperite şi vase ornamentate cu şnur. Vasele cu asemenea ornamente, "cu şnur," se întâlnesc pe o largă arie (România, sudul Ucrainei, Bulgaria, sudul Poloniei, Cehia, Slovacia şi sudul Germaniei), ceea ce confirmă ipoteza că filonul culturilor neolitice era dominant. In spaţiul românesc, se constată şi o influenţă sudică, care produce schimbări importante în credinţele oamenilor, lumea subpământeană a morţilor fiind înlocuită cu una cerească, a spiritelor.

Transformările din eneolitic şi epoca bronzului s-au produs sub influenţa grupurilor de indo-europeni a căror patrie "primitivă" se păstrează încă în sfera ipotezelor: a) în Asia Centrală în jurul Mării Aral, de unde au migrat spre Europa, Iran şi India; b) în zona bazinului mijlociu al Dunării; c) în Ucraina şi sudul Poloniei de unde au pătruns în sud-estul şi centrul Europei; d) în zona Balcanică de unde au migrat spre sud şi nord. Ultima ipoteză, a indo-europenilor "balcanici" a fost argumentată şi prin continuitatea elementelor neolitice în mileniile al III-lea şi al II-lea în spaţiul carpato-danubiano-pontic. O asemenea ipoteză confirmă faptul că populaţiile alogene, în număr mic, nu pot dezagrega civilizaţii puternice cu istorie milenară. Căutarea patriei "primitive" a indo-europenilor s-a produs şi datorită lipsei de colaborare între arheologi, antropologi şi lingvişti şi în neglijarea logicii istorice că civilizaţiile neolitice au urmat un proces de evoluţie.

In mod cert însă, între populaţiile civilizaţiei neolitice sud-est europene, paşnice şi stabile, s-au strecurat şi cete de războinici, crescători de animale, aflate în permanentă mişcare în căutare de locuri pentru păşunat. Cetele de păstori războinici au "migrat" în condiţiile unor schimbări de climă în patria lor "primitivă" şi, în mod logic, au recurs la arme de luptă şi conducători-luptători pentru a elimina mai uşor şi eficient opoziţia populaţiilor băştinaşe. Acest scenariu s-a petrecut secole întregi în arealul euro-asiatic.

Ulterior, pentru întreaga epocă a bronzului (cca 1900-1100 î.Hr.), pe teritoriul istoric al poporului român, s-a dezvoltat o cultură originală şi trainică a triburilor daco-trace, caracterizată printr-o ceramică ornamentată şi cu torţi evazate răspândită pe arealul cuprins între Marea Egee şi Carpaţii Păduroşi. In această perioadă se constată o stabilitate relativă a populaţiilor, un mileniu mai liniştit deşi, prin descoperiri arheologice, s-a constatat o largă răspândire a armelor de luptă, caracteristic fiind toporul din bronz cu disc întâlnit din Transilvania până la Nipru⁹ . La începutul epocii bronzului se observă o altă direcţie a migraţiilor: din Serbia şi Macedonia de astăzi, unele triburi trace (dardanii, moesii frigieni, pelagonii ş.a.) au migrat spre nord-vestul Asiei Mici. Izvoarele greceşti de mai târziu, documentele hitite, şi inscripţiile egiptene din timpul lui Ramses II (1290-1224 î.Hr.) amintesc existenţa unor triburi tracice în Asia Mică. Tracii deveniseră deja cunoscuţi şi, în textele greceşti cu scrierea lineară B, se menţionează Tre-ke-wi-ja, adică Tracia, în secolul al XIII-lea î.Hr.. Deci, tracii îşi stabiliseră deja "o patrie" a lor. In timpul războiului troian, Homer (Iliada II, 833-852) menţionează că alături de misi au luptat peonii, ciconii paflagonii, dardanii şi frigienii care s-au opus expediţiei greceşti. Treptat, tracii devin cunoscuţi între popoarele lumii antice, încât, părintele istoriei, Herodot (Istorii,V,3), menţiona că: "...neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după cel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, el ar fi nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotinţa mea". Nu venise încă timpul unirii tuturor tracilor într-o formă statală. Tracii continuau marea civilizaţie neolitică a Vechii Europe.

In epoca veche a fierului (cca 1100-450 î.Hr) schimbările din lumea tracilor nu sunt spectaculoase: aşezările lor sunt numeroase în spaţiul carpato-danubiano-pontic, ceramica îşi continuă formele anterioare, majoritatea armelor sunt din bronz, îşi construiesc numeroase dave şi întreţin relaţii comerciale cu lumea grecească şi triburile scitice nord pontice. Marea Neagră, descoperită de navigatorii greci din secolul al XIII-lea î.Hr, devine spaţiu de comunicare şi pentru lumea tracă. Triburile geto-dace, ramura cea mai cunoscută a tracilor, se găseau compacte de la Balcani până în Galiţia şi din Slovacia până pe Bug, centrele puterii lor fiind concentrate în dave, cetăţi fortificate ori aşezări civile pe cursul apelor¹⁰. Interesant de remarcat că, din punct de vedere geografic, pe locul acestor dave s-au constituit vechile târguri româneşti şi majoritatea oraşelor României moderne.

Cele mai vechi ştiri despre geto-dacii din bazinul Dunării provin de la istoricul grec Hecateu (cca 550-470 î.Hr) care îi menţionează pe crobyzi şi trizi aşezaţi în cetatea Argamum (Orgame) situată la sudul Deltei Dunării şi până în regiunea Varnei de astăzi. Expediţia regelui perşilor Darius I (521-484 î.Hr) împotriva sciţilor conduşi de regele Idanthyrsos (expediţie care a avut loc în intervalul 519-510 î.Hr), este relatată de Herodot (Istorii, IV,83-143). După relatarea lui Herodot, geţii care " sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci" şi "se socot nemuritori", au luat decizia să lupte împotriva regelui persan (Istorii, IV,94). Se poate concluziona pe baza acestei lapidare ştiri că, geţii aveau conştiinţa stabilităţii lor, fără a recurge la părăsirea locurilor de baştină în faţa pericolelor, aşa cum era practica vremurilor. In nordul Mării Negre, pe cursul inferior al râurilor Don, Nistru, Bug şi Nipru locuiau sciţii, populaţie de păstori care "n-au cetaţi, nici ziduri întărite, ci toţi îşi poartă casa cu ei şi sunt arcaşi călări, trăind nu din arat, ci, din creşterea vitelor şi locuiesc în căruţe" ( Herodot, Istorii, IV, 99-100, 103). O asemenea populaţie nomadă nu putea să-i influenţeze pe tracii stabili, agricultori şi meşteşugari care îşi construiseră puternice cetăţi. In aşezările geto-dace s-au descoperit şi arme asemănătoare cu cele ale sciţilor, fapt care a condus pe unii cercetători la concluzia că triburile scitice au pătruns masiv în spaţiul tracilor¹¹. In perioada istorisirilor lui Herodot, în stepa nord pontică mai trăiau agatârşii, neurii, melanhlenii; la est de Don se aflau triburile sauromaţilor, învecinaţi la nord, la izvoarele Doneţului şi Donului, cu budinii "un neam mare şi numeros", cu "ochii foarte albaştri şi sunt roşcaţi" (Herodot, Istorii, IV, 108). Populaţia cu "ochi albaştri" era formată din vechi triburi baltice care locuiau de la Marea Baltică până la izvoarele Donului. Mai târziu, prin secolele II-IV d.Hr, în centrul Rusiei vor veni din teritoriul Poloniei de astăzi, triburile slave¹² . Un alt "popor" menţionat de Herodot ( Istorii, IV, 48 ) fiind agatârşii care "poartă mereu podoabe de aur" şi au obiceiuri care îi apropie de traci (Istorii, IV, 104,125) sunt localizaţi la confluenţa râului Maris (Mureş ) cu Istrosul. Concluzia care se poate trage este că triburile tracice din nordul Dunării nu pot fi stabilite numai în anumite zone geografice şi înrudirea lor, cultura spirituală, obiceiurile, armele, podoabele şi alte produse meşteşugăreşti asemănătoare puteau crea confuzii printre istoricii din antichitate. Tracii dintre Carpaţii Răsăriteni şi Bug sunt numiţi de Herodot (Istorii, IV,17) calipizi, iar Ephoros, la mijlocul secolului al IV lea î.Hr., îi situează în nordul Dunării cu numele de "carpizi , adică "munteni", probabil de la Carpatos (stâncă)¹³ . Vecinii lor peste Nistru, erau sarmaţii, iar sciţii nord-pontici ajunseseră în Crimeea, unde au întemeiat un regat care întreţinea bune relaţii cu coloniile greceşti din răsăritul Pontului Euxin şi Marea Azov.

Marii comandanţi macedoneni Filip al II lea (359-336 î.Hr), Alexandru cel Mare (336-323 î.Hr) şi Lysimach (323-281 î.Hr) au încercat în mai multe rânduri să-şi extindă stăpânirea peste tracii din sudul şi din nordul Dunării¹⁴ . Tracii din spaţiul carpato-danubian refuză stăpânirea macedoneană şi, fiind în acelaşi stadiu de dezvoltare ca şi vecinii lor mai sudici, se organizează în formaţiuni politice, capabile să reziste unor presiuni exercitate de sciţi, sarmaţi şi celţi. Un astfel de rege trac puternic este menţionat la începutul secolului al III-lea î.Hr., sub denumirea de Dromichaites care, după o serie de lupte cu Lysimach şi Agathocles, sfârşeşte prin a se înrudi cu dinaştii macedoneni. Capitala statului condus de Dromichaites era la Helis, în nordul Dunării. Contemporan cu Dromichaites, în Dobrogea, era un alt regat get condus de Zalmodegikos, stat care este atestat şi în secolul următor sub conducerea lui Moskonos şi Rhemaxos (cca 200 î.Hr). Lumea tracică se conturase în nordul Dunării, la răsărit de Carpaţi şi în zona intracarpatică (regatul lui Oroles şi Rubobostes)¹⁵.

Sub domnia regelui Burebista (cca 70-44 î.Hr), geto-dacii au format un stat care se întindea de la Dunărea mijlocie şi până la Bug, de la Munţii Haemus (Balcani) şi până în Carpaţii Păduroşi. Centrul politic şi religios al acestui întins stat se afla în Munţii Orăştiei, capitala regală fiind încă sub zodia presupunerilor: la Popeşti pe Argeş, la Arcidava în Banat, la Ocniţa în Oltenia, la Zargidava ori Piroboridava în sudul Moldovei¹⁶ .

După moartea lui Burebista, statul dac se va descompune în regate mici conduse de regi al căror nume a fost consemnat de izvoarele greceşti şi latine : Coson (Cotiso) -cca 48-32 î.Hr., Dicomes şi Comosicos între 32 î.Hr.-28 d.Hr., Scorilo (Coryllus) între 28-68 d.Hr., Duras-Durpaneus între 68-87 d.Hr. şi Decebal între 87-106 d.Hr.¹⁷ In Moldova, între Carpaţi şi Bug, carpii, triburi de origine daco-getică, având puternice cetăţi fortificate-dave, vor constitui formaţiuni statale stabile pe un teritoriu întins, cu centrele de putere situate pe valea Siretului¹⁸. In nord, vecinii carpilor erau costobocii, triburi înrudite (situate în Galiţia şi nordul Bucovinei), în est, peste Nistru mijlociu, locuiau tyrageţii.¹⁹ Astfel, populaţia geto-dacă era stabilită în formaţiuni statale pe un teritoriu care cuprinsese în neolitic arealul culturilor Hamangia, Cucuteni, Gumelniţa şi Starcevo-Criş. Deci, poporul geto-dac se situa într-un spaţiu pe care-l locuiau de cinci milenii fără discontinuităţi şi asimilase elemente din cultura materială şi spirituală a indo-europenilor pe matricea culturală a Vechii Europe.

In Peninsula Italică, o nouă forţă aparţinând popoarelor indo-europene din arealul Vechii Civilizaţii Europene a reuşit, prin cuceriri şi stipendii, să realizeze unitatea în centru şi sud-estul european. Romanii atacă şi supun Illyria (225-219 î.Hr.) ţărmul estic al Mării Adriatice, înfrâng Macedonia (168 î.Hr.) şi transformă Grecia în provincie romană (168 î.Hr.), cuceresc Pergamul (133 î.Hr.) şi îşi asigură un puternic centru militar în Asia Mică. Puternicul regat geto-dac de la nordul Dunării condus de Burebista opreşte pentru scurt timp expansiunea romană în Peninsula Balcanică. In anii 29-28 î. Hr. romanii îi înfrâng pe Dunărea mijlocie pe celţi şi împing hotarele imperiului până la fluviu.

Singurii adversari redutabili ai romanilor în sud-estul european rămăseseră dacii din Banat şi Transilvania, înfrânţi şi ei definitiv de Traian în anul 106 d.Hr ²⁰. Uniunea multitribală a carpilor din Moldova, după înfrângerea lui Decebal, a devenit clientelară Romei. Populaţiile traco-dace cuprinse în hotarele Imperiului Roman şi-au continuat existenţa, preluând de la romani limba latină şi elemente de cultură şi civilizaţie materială .

Viaţa liniştită a carpilor stipendiari este ameninţată la sfârşitul secolului al II-lea de migraţia din nord spre sud a goţilor. Triburile goţilor sunt atestate în secolul I d.Hr. în partea de sud a Suediei de unde, au migrat mai întâi spre nordul Poloniei (sec. I î.Hr.) şi în anul 195, ajung în nordul Ucrainei. Mişcarea goţilor îi determină pe slavii estici (creatorii culturii Zurubinţî târzie) să migreze în regiunea Niprului superior ²¹. Goţii s-au deplasat de la gurile Vistulei, pe valea Bugului spre Ucraina, urmaţi de gepizi care, sub conducerea regelui lor, Fastida, îşi semnalează prezenţa în nordul Daciei unde se luptă cu goţii conduşi de regele Ostrogotha. În anul 238, o coaliţie carpato-gotică au atacat Moesia. Coaliţia a fost înfrântă de romani care le refuză şi stipendiile pe care le cereau. Prin anii 238-248, goţii au ocupat zona de stepă a Ucrainei şi i-au determinat pe sarmaţi să se refugieze în Moldova de unde atacau Dacia romană împreună cu carpii ²².

Dezorganizarea imperiului în sudul Dunării şi războiul din Orient cu Palmyra, l-au determinat pe împăratul Aurelian (270-275) să părăsească Dacia, fără lupte, numai cu armata şi administraţia, aşa cum se va întâmpla în anul 407 şi în Britannia. După aceste evenimente, vandalii vor fi recunoscuţi ca federaţi şi este posibil să fi întreprins expediţii în fosta Dacie romană, ipoteză confirmată şi de descoperirile arheologice din Transilvania²³. In Dacia romană au pătruns dacii liberi, iazigii şi carpii (tot daci liberi). La sudul Dunării, în dreptul Olteniei, s-a constituit Dacia Ripensis apărată de legiunile a V-a Macedonica şi a XIII-a Gemina care controlau şi nordul fluviului, între Dierna şi Sucidava cu peste 10 castre şi castellum-uri fortificate. In anul 272, revenit victorios din Orient, împăratul Aurelian a înfrânt carpii care pătrunseseră în Moesia, între Carsium şi Sucidava (în centrul Dobrogei), conferindu-i-se titlul de Carpicus Maximus. Impăratul Probus (276-284) vine la Dunăre în anul 279 şi, pentru a detensiona situaţia a primit ca supuşi şi prieteni populaţiile getice. Goţii care pătrunseseră în stepele ucrainiene îşi înăspresc stăpânirea asupra slavilor care, o parte se refugiază în bazinul superior al Niprului de unde dislocă triburile baltice şi crează o nouă cultură; alţi slavi (100.000 de bastarni), în anul 280, trec prin sudul Moldovei şi se stabilesc în Imperiul Roman, fără a lăsa urme în timpul trecerii lor peste Dunăre. Bastarnii vor fi urmaţi de un mare număr de gepizi (din Polonia), ostrogoţi (din Ucraina) şi vandali (din Galiţia) care, în mod cert, au traversat teritoriul carpilor. Datorită presiunilor goţilor, în anul 295, unele cete de carpi veniţi din răsărit, vor fi colonizaţi în Pannonia de către Diocleţian (284-305), alţii vor trece în Transilvania şi Oltenia ²⁴.

După cucerirea Daciei, la începutul secolului al II-lea, colonizarea ei a fost făcută cu mii de veterani, meşteşugari şi funcţionari publici şi, în anul 212, prin constituţia împăratului Caracalla a fost acordată cetăţenie romană pentru majoritatea locuitorilor din imperiu - ceea ce a creat sentimentul tuturor de apartenenţă la civilizaţia Romei. Se poate considera că romanitatea a fost implantată şi oficial, în mod definitiv, la nordul Dunării. Retragerea aureliană a însemnat plecarea armatei, a administraţiei şi a păturii mai bogate, majoritatea populaţiei rămânând în aşezările de baştină. Procesul de romanizare a continuat în spaţiul şi vecinătatea fostei provincii. Primul semn al romanizării a fost folosirea limbii latine, în forma ei populară, accesibilă în armată şi administraţie, cu forme gramaticale simplificate ²⁵. Limba latină şi conservarea unor vechi cuvinte perpetuate peste secole reflectă şi organizarea social-politică a populaţiei romanizate.

Criza internă a Imperiului Roman şi ameninţările migratorilor i-a determinat pe împăraţii Diocleţian (284-305) şi Constantin cel Mare (307-337) să ia măsuri pentru reorganizarea statului. Cele mai active au fost triburile germane, care atacau întregul hotar nordic de la Marea Nordului la Marea Neagră. La începutul secolului al IV-lea goţii se vor răspândi în teritoriul Moldovei şi Ucrainei de astăzi, fiind ei înşişi împărţiţi în două grupe de triburi: a) ostrogoţii (greuthungii) aşezaţi la est de Nistru împreună cu anţii, sclavinii (vechii bastarni şi peucini) şi sarmaţii, vecini la est de Nipru cu herulii (trib germanic) şi la nord cu boranii sau boruski (slavi); b) vizigoţii care au pătruns mai întâi în Moldova şi apoi în Muntenia de unde şi-au pregătit acţiunile de penetrare în Imperiul Roman. Pentru un tablou mai complet, la începutul secolului al IV-lea, menţionăm că triburile vandalilor asdingi îi izgoniseră pe costoboci şi se aşezaseră în Galiţia; gepizii se aflau în bazinul Vistulei şi Bugului superior, alături de venedi (slavi) şi vecini la nord-vest cu tribul germanic al skirilor din Pomerania. Aceste popoare, având vârful de lance în goţi aşteptau momentul de slăbiciune al Imperiului Roman, aşezarea lor în teritoriile menţionate fiind numai de conjunctură. In replică, împăratul Constantin, respinge în anul 323 un atac al goţilor şi sarmaţilor, îi urmăreşte în Câmpia Munteniei şi regele vizigot Ransimodus este ucis. Impăratul victorios încearcă să-şi consolideze victoria şi graniţele imperiului: în anul 328 reconstruieşte vechiul pod roman de la Celei, ridică pe malul stâng al Dunării castre şi castele fortificate, îşi atrage vandalii federaţi care se găseau în Oltenia şi încredinţează comanda războiului împotriva vizigoţilor fiului său Constantin (viitorul împărat Constanţiu II). După aceste succese, romanii revin în nordul Dunării. La Pietroasele se ridică un castru şi este adusă legiunea a XI Claudia de la Durostorum, construiesc cetatea Daphne de lângă Olteniţa şi un turn de pază în vechiul castru de la Bărboşi (Galaţi)²⁶. După revenirea romanilor în nordul Dunării a urmat un sfert de secol de linişte pentru populaţia romanizată din fosta Dacie, perioadă confirmată de cercetările arheologice care atestă dezvoltarea materială (cercetări arheologice la Bârlad - Valea Seacă, Barcea - Tecuci, Pietroasele, ş.a.)²⁷.

Plecarea ostrogoţilor şi herulilor din Ucraina, a vandalilor din Galiţia şi gepizilor din Polonia a facilitat apariţia unor uniuni de triburi slave în aceste regiuni care, la începutul secolului al VI-lea încep şi ei să migreze spre Cehia, Slovacia şi estul Germaniei. La începutul domniei lui Justinian (527-565) sclavinii din Galiţia încep atacurile împotriva Imperiului Roman de Răsărit prin dioceza Tracia. In perioada respectivă slavii se împărţeau în trei grupe: venedii (slavii vestici din Polonia); sclavinii (în vestul Ucrainei) şi anţii (ramura sudică a slavilor estici, aşezaţi în Ucraina în vecinătatea hunilor-bulgarilor kutriguri din stepă); anţii care ocupau teritoriul între Nistru şi Nipru, deci în estul Moldovei. Intre anii 528-558 sclavinii şi anţii au întreprins zece atacuri asupra Traciei şi Illyriei. La mijlocul secolului al VI-lea, grupe de sclavini se aşezaseră deja în sudul Dunării lângă Ulmetum şi Durostorum²⁸. In anul 545, împăratul Justinian a oferit anţilor cetatea Turris, plătindu-le şi stipendii, spre a opri năvălirile hunilor în imperiu (probabil cetatea Tyras)²⁹. In anul 557 în Ucraina au apărut avarii de origine turcă care fiind învinşi în Asia Centrală de către alte triburi turce, au migrat în Europa. Avarii vor învinge triburile slave ale anţilor dintre Bug şi Nistru şi ajung în anul 562 sub conducerea hanului Baian la Dunăre şi cer subsidii de la bizantini pe care împăratul Justin II (565-578) le refuză. Avarii vor părăsi stepele Ucrainei, chemaţi de longobarzi şi presaţi de turci, îi înfrâng pe gepizi şi se stabilesc temporar în fosta Dacie Romană. Apariţia lor în forţă în nordul Mării Negre a oprit atacurile anţilor, sclavinilor şi bulgarilor asupra provinciilor Bizanţului. In urma a trei campanii din anii 568, 570 şi 573 avarii care îşi constituiseră centrul politic în Pannonia în locul longobarzilor, încheie pace cu bizantinii. In anul 579, sub Tiberiu II (578-582), o sută de mii de sclavini au năvălit în Illyria, au jefuit patru ani imperiul şi s-au aşezat peste tot. Impăratul a făcut apel la avari, care traversează Illyria, urmăresc armata slavă condusă de Dauritas şi o înving, probabil, în Oltenia. In anul 582, avarii cuceresc Sirmium, unde hanul lor Baian îşi va muta reşedinţa. In anul 584, sclavinii sub conducerea lui Ardagast pustiesc Tracia până la Adrianopol; în anii 585-588 aceiaşi sclavini ajung până la Salonic. La rândul lor, avarii atacă Moesia şi ajung până la Tomis.

In anul 593, generalul Priscus, cu o puternică armată, trece Dunărea, îl învinge pe sclavinul Ardagast, înaintează prin mlaştinele râului Helivachia (Ialomiţa?) şi, cu sprijinul unui gepid (get romanizat) îl capturează pe Musokios, conducătorul sclavinilor care operau în Moldova. In anul 595, în replică, sclavinii năvălesc şi ei în Moesia unde sunt învinşi de generalul Petru care îşi continuă acţiunile militare la nordul Dunării şi în anii următori împotriva bulgarilor, avarilor şi slavilor conduşi de Piragast.

Avarii la rândul lor, atacă Imperiul Bizantin pe un front larg, din Dalmaţia până la Marea Neagră. Generalii bizantini fac greu faţă atacurilor conjugate ale slavilor şi avarilor, populaţii care nu aveau aşezări stabile. In toamna anului 602, armata romană aflată sub comanda generalului Petru, primeşte ordin să ierneze în nordul Dunării, în Muntenia. Soldaţii sunt nemulţumiţi, se revoltă şi proclamă împărat pe Focas (602-610). Armata bizantină nu mai rezistă la Dunăre şi se reîntoarce cu noul împărat la Constantinopol.

Slavii profită imediat, trec Dunărea şi năvălesc în Bizanţ, până în Grecia; la rândul lor, avarii atacă şi ei în anul 604 şi cer mărirea subsidiilor, apoi, sub conducerea fiului lui Baian au atacat Italia prin Istria. O puternică coaliţie barbară formată din avari, bulgarii de pe Tisa şi slavi atacă Constantinopolul în anii 617 şi 626, dar capitala rezistă. In timpul lui Heraclius ( 610-640 ), slavii au trecut masiv în sudul Dunării, au împins populaţia romanică spre munţi şi au obligat armatele imperiale să se retragă la sud de Balcani³⁰ . Imperiul Bizantin fusese slăbit de atacurile repetate ale migratorilor pe întreaga linie a Dunării şi de războiul pornit de perşi care au cucerit Siria şi Egiptul.

In deplasarea lor masivă în sudul Dunării, slavii nu au fost însoţiţi de populaţia romanică băştinaşă care a rămas pe loc, nefiind vorba de o expediţie de jaf ci, de căutarea unor locuri în care migratorii să se aşeze. De remarcat că, sclavinii care trecuseră în Imperiul Bizantin îşi avuseseră ultima "patrie" în Volânia, Galiţia şi Podolia, graiul lor fiind asemănător cu cel al slavilor estici şi cei vestici³¹. In aceiaşi perioadă, tribul ulicilor din neamul slavilor estici s-a aşezat în stânga Nistrului, în zona bazinului inferior. Se observă că noua "aşezare" a slavilor nu a cuprins şi teritoriile romanizate pe care deja se formase poporul român care îşi continua existenţa paşnică. Populaţia romanică era aproape în întregime creştinată, fapt relevat şi de activitatea lui Nicetas din Remesiana, originar din Dacia care vorbea şi scria latineşte şi practica " o teologie de structură occidentală, foarte apropiată de aceea care s-a închegat în formulele sinodului lui Damasus din 380"³². Nicetas a fost prin naştere un daco-roman care a dovedit acest lucru prin mărturiile lui Paulinus³³, prin activitatea sa şi prin frecvenţa numelui Nicetas în spaţiul daco-roman. Nicetas a evanghelizat în a doua jumătate a secolului al IV-lea şi la începutul secolului următor, în toate ţinuturile din sudul Dunării (Dobrogea) şi nordul fluviului.

După slavi, bulgarii din Kuban au fost supuşi de hazari care, în anul 651 se desprinseseră din kaganatul turcilor, şi, apoi, se refugiază în Pannonia de unde, sub conducerea hanului Alţeko, o parte, au ajuns în Benevent (Italia), alţii în frunte cu Kuber, sunt menţionaţi în anul 670 în Macedonia. O altă ramură a bulgarilor, din Onglos (Bugeac), în frunte cu Asparuh, în anul 679, presaţi de hazari, au trecut în sudul Dunării ( între Silistra şi Varna ). Ultimi migratori asiatici, pecenegii, cumanii, ungurii şi tătarii nu vor mai putea influenţa dezvoltarea populaţiei romanizate din nordul Dunării care îşi conservase obiceiurile şi tradiţiile între Nistru şi Tisa.

In secolele VII-VIII, locuitorii romanici din Moldova, Muntenia, din zona intracarpatică şi cei din Banat, Crişana şi Maramureş se numeau rumâni (romani) şi istoricii contemporani îi menţionează cu numele de daci, spre a-i deosebi de locuitorii altor provincii din imperiu. Populaţia romană aparţinea romanităţii orientale şi, în secolele următoare, vor purta şi denumirile de vlahi, valahi ori volohi.

Părăsirea provinciei Dacia de către armata şi administraţia romană a însemnat începutul istoriei poporului român, care a evoluat şi s-a dezvoltat în strânsă legătură cu populaţia romanică din sudul Dunării, limba română păstrând în structura gramaticală latină, numeroase cuvinte daco-trace, aşa cum s-au conservat şi în albaneză ori bulgară. Unele cuvinte slave pătrunse în limba română s-au datorat mai mult apartenenţei poporului român la ortodoxie, împrumuturi comune preluate prin bilingvism sau prin contactul direct cu triburile slave sudice în decursul secolelor VI-X. Majoritatea cuvintelor de bază din limba română sunt de origine latină şi continuitatea folosirii aceloraşi tipuri de unelte agricole între secolele II-XII demonstrează clar că poporul român şi-a păstrat îndeletnicirile, agricultura fiind baza economiei, a rămas statornic în patria sa şi a receptat numai uşoare influenţe din partea popoarelor migratoare.

Poporul român s-a format într-o vatră a Vechii Civilizaţii Europene constituită timp de trei milenii în neolitic, altoită cu elementele indo-europene timp de alte două milenii. Romanizarea populaţiei geto-carpo-dacice a fost un proces de încheiere a indo-europenizării, o încercare de recuperare a Romei, sub însemnul vulturilor săi, a spaţiului Vechii Civilizaţii Europene extinsă spre vest până la ţărmurile Atlanticului şi în Britania. Structurile constituite în neolitic, cuceririle spirituale a cinci milenii de civilizaţie, nu s-au transformat sub influenţa unor migratori, care numai câţiva zeci de ani s-au aflat în contact direct cu populaţia daco-romană de la Dunăre şi Carpaţi. Aceste popoare migratoare, ele însele în căutarea civilizaţiei europene, nu au influenţat cursul istoriei vechilor popoare europene, ci, în mod normal, ele însele au fost integrate deşi vechile idiomuri indo-europene au diferenţiat lingvistic popoarele. La originile lor, cu patru excepţii, toate limbile din Europa au aceeaşi sorginte. Ar putea fi neoliticul şi indo-europenii punctele de pornire spre o Nouă Europă Unită...

NOTE:

1.- Vezi: Gimbutas, Marija, Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european, Bucureşti, 1989, p. 51;

2.- Ibidem, p. 59. Tabel cronologic al Vechii Civilizaţii Europene;

3.- Dumitrescu, Vladimir, Edifice destiné au culte découvert dans la couche Boian - Spanţov de la station-téll de Căscioarele, în Dacia, XIV, 1970, p. 5-24, şi Dumitrescu, Hortensia Un modéle de sanctuaire découverte dans la station énéolithique de Căscioarele, în Dacia, XII, 1968, p. 381-394;

4.- Georgiev, Vladimir, I.; Nikolov,Bogdan, Pismenosta varbu glinenata pločika ot s. Gradesniča, în Archeologija, Sofia nr. 3 din 1970, pag. 1-9; o interpretare a "scrierii" de la Tartăria, a fost sugerată de Radu Florescu în nota 13, pag. 272, în lucrarea Gimbutas, Marija, Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european, op.cit.;

5.- Cele mai importante descoperiri care atestă vechea civilizaţie europeană au fost făcute în Europa sud-estică şi dunăreană, în arealul statelor de astăzi: Grecia, Italia estică şi sudică, fosta Iugoslavie, Bulgaria, România, Ucraina de vest, Ungaria, Cehia şi estul Slovaciei;

6.- Gimbutas, Marija, Civilizaţie şi cultură.........., op.cit., pag. 78;

7.- Blance, B., Die Anfange der Metalurgie auf der Iberischen Halbinsel, în Studien zu den Anfangen der Metalurgie, nr. 4, 1971; Charles, J., A., Early Arsenical Bronzes - a Metallurgical View în American Journal of Archaeology, 71, 1967, p. 21-26; Deshayes, J., Les outils de bronze de Plndus au Danube, Paris, 1960; Gimbutas, Marija, Civilizaţie şi cultură..., op. cit., p. 51-123;

8.- Nestor, Ion, Zaharia, Eugenia, Sur la période de transition du neolithique a l'age du bronze dans l'aire des civilisations de Cucuteni et de Gumelniţa, în Dacia, 12, 1968, p. 17-44; Dinu, Marin, Quelques considérations sur la période de transition du néolithique a l'age du bronze sur le teritoire de la Moldavie, în Dacia, 12, 1968, p. 129-140; Berciu, Dumitru, Contribuţii la problemele neoliticului în România în lumina noilor cercetări, Bucureşti, 1961, p. 86-93, 173-190; Gordon-Childe, V., Făurirea civilizaţiei, Bucureşti, 1966, p. 82-115; Idem, De la preistorie la istorie, Bucureşti, 1967, p. 60-76; Mellaart, J., Prehistory of Anatolia and its Relations with the Balkans, în Studia Balcanica, art. 5, 1971, p. 119-137; Niţu, A., Reprezentările zoomorfe plastice pe ceramica neo-eneolitică carpato-dunăreană, în Arheologia Moldovei, nr. VII, 1972, p. 9-96; Mongait, A., L., Arheologiia Zapadnoi Evropî. Kamenîi vek, Moscova, 1973, p. 195-247, 272-292; Mansuelli, C., A., Civilizaţiile Europei vechi , Bucureşti, 1978, vol. I, p. 64-109; Marinescu-Bîlcu, S., Unele aspecte ale legăturilor dintre neo-eneoliticul românesc şi culturile egeice şi microasiatice, în Pontica, nr. XIII, 1981, p. 57-65; Cucoş, Şt., Câteva consideraţii cu privire la sfârşitul culturii Cucuteni, în Carpica, nr. XVII, 1985, p. 33-40;

9.- Morintz, S., Contribuţii arheologice la istoria tracilor timpurii. Epoca bronzului în spaţiul carpato-balcanic, 1978; Bader, T., Epoca bronzului în nord-vestul Transilvaniei. Cultura pretracică şi tracică, Bucureşti, 1978; Petrescu-Dâmboviţă, M., Depozitele de bronzuri din România, Bucureşti, 1977; Mongait, A., Arheologiia Zapadnoi Evropî. Bronzovîi Jeleznîi veka, Moscova, 1974; Florescu, M., Contribuţii la problema începuturilor epocii bronzului în Moldova, în Arheologia Moldovei, II-III, 1964, p. 143-216.;

10.- Pârvan, V., Getica. O pretoistorie a Daciei, ediţia R. Florescu, Bucureşti,1982; Vulpe, A., Aspects significatifs dans l’histoire et la culture des géto-daces, în RESEE, XVI, 1978, 4, p. 619-631; Preda, C., Monedele geto-dacilor, Bucureşti, 1973; Danov, H., M., Tracia antică, Bucureşti, 1976; Florescu, A., Aspecte noi privind fortificaţiile traco-geto-dace din a doua jumătate a mileniului I î.e.n., în Monumente Istorice, XLIX, 1980,1, p. 11-18; Petrescu-Dâmboviţă, M., Premisele civilizaţiei geto-dacice, în Arheologia Moldovei, IX, 1980, p. 63-68.;

11.- Marinescu, G.,Consideraţii asupra aşa-zisei "probleme scitice" în lumina descoperirilor arheologice de pe teritoriul României, Muzeul de Istorie Bistriţa ( comunicări şi referate ), vol. II, 1971, p. 25-35; Bolşacov-Ghimpu, Al., A., Moldova din vechime până la voievodat, Bucureşti, 2000, p. 35-37;

12.- Pentru citatele din Herodot, vezi Istorii, ediţia A. Piatkovschi, F. Vanţ-Ştef, Bucureşti, 1961; Thracia, vol. V, Sofia, 1980 (articol semnat de A.P. Manţevici, p. 97-120); Berciu, D., Berciu-Drăghicescu, A., Războiul dintre geţi şi perşi, 514 î.e.n., Bucureşti, 1968, p. 59-76; Vulpe, A., Primele menţiuni despre geto-daci în lumina unor analize istorico-arheologice, în Revista de Istorie, 39, 1986, 4, p. 825-834; Alexandrescu, P., Histria în epoca arhaică (II), Pontica, XIX, 1986, p. 70-83; Berciu, D., 2500 de ani de la lupta geţilor pentru apărarea libertăţii şi independenţei, în Revista de Istorie, 39, 1986, 12, p. 1165-1171;

13.- Daicoviciu, H., Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj-Napoca, 1972, p. 30-90; Crişan, I., H., Burebista şi epoca sa, Bucureşti, 1977, p.77şi urm.;

14.- Pentru desfăşurarea "evenimentelor" din lumea tracică, după relatările istoricilor greci, vezi: Fontes Historiae Thraciae Thracumque, vol. I, sub redacţia: Zl. Goceva, V. Tăpkova-Zaimova, V. Velikov, Sofia 1981; Bikerman, J., E., Chronology of the Ancient World, Londra, 1961, p.163-168;

15.- Fontes Historiae Daco-Romanae, Bucureşti, 1964, vol. I (textele de la autori antici: Polibiu, p. 165; Pseudo-Scymnos, p. 173; Diodor din Sicilia, p. 199; Strabon, p. 224-243; Titus Livius, p. 225-263; Trogus-Pompeius, p. 359-361, Pliniu cel Bătrân, p. 405; Ptolomeu, p. 359, 361; Dio Cassius, p. 671-677 etc.);

16.- Vezi: Daicoviciu, H, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj-Napoca, 1972, p. 30-91; Vulpe, R., Studia Thracologica, Bucureşti, 1976, p. 39-79; Crişan, I., H., Burebista şi epoca sa, Bucureşti, 1977;

17.- Fontes Historiae Daco-Romanae, op. cit., vol. I, p. 231, 237, 239 (informaţii din Geografia lui Strabon); Gostar, N., Dinastii dace de la Burebista la Decebal, 1984, 1, p. 45-53; Protase, D., Decebalus per Scorilo în lumina vechilor şi noilor interpretări, în Thraco-Dacica, VII, 1986, 1-2, p. 146-153;

18.- Fontes Historiae Daco-Romanae, op. cit., vol. I, carpii sau callipizii în această perioadă, sunt menţionaţi de: Ptolomeu, p. 539, 543, 555; Dexip, p. 733; vol. II, Lactanţiu, p. 5; Eusebiu din Caesarea, p.11; Aurelius Victor, p. 25; Ammianus Marcellinus, p. 25-127; Gostar, N., Cetăţi dacice din Moldova, Bucureşti, 1969; Bichir, Gh., Cultura carpică, Bucureşti, 1984;Diaconu, Gh., Dacia din nord-vest în epoca romană. Carpii în teritoriul intracarpatic, 1986, 4, p. 296-308;

19.- Fontes Historiae Daco-Romanae, op. cit., vol. I, p. 539, 543, 555;

20.- Drăgan, C., I., Mileniul imperial al Daciei, Bucureşti, 1986;

21.- Fontes Historiae Daco-Romanae, op. cit., p. 359; Strabon Geografia, Bucureşti, 1974, vol. II, p.156;

22.- Petolescu, C.C., Din nou despre pretinsul război al lui Caracalla contra carpilor, în SCIVA, 39, 1988, 3, p. 281-286;

23.- Diculescu, C.C., Die Wandale und die Goten in Ungarn und Rumanien, Leipzig, 1923, p.6, 13-14; Schmidt, L., Geschichte der Wandalen , Munchen, 1942, p. 3-15; Vlassa, N., O pătrundere din vest a dacilor liberi pe teritoriul fostei provincii Dacia, în secolul al IV-lea e.n. (Descoperirile de la Cipău- "Gârle" ), în SCIVA, 16, 1965, 3, p. 501-518. Primii doi autori susţin existenţa unui regat germano(vandal)-roman în Transilvania după retragerea romană, cu capitala la Cluj-Napoca;

24.- Bichir, Gh., Cultura......, op.cit., p. 183-185;

25.- Dumitrescu, F., Pamfil, V.,......., Istoria limbii..., op. cit., p. 62-64; Rosetti, R., Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1968;

26.-Fontes Historiae Daco-Romanae, op. cit., vol. II, p. 49 (Anonymus Valesii); 81 (Panegirici latini); p. 111-113 (Auxentius din Durostor); p.133 (Ammianus Marcellinus); p. 307 (Zosimos); p. 425 (Iordanes); Preda, C., Circulaţia monedelor romane postaureliene în Dacia, în SCIVA, 26, 1975, 4, p. 441-485; Diesner, J., H., The Great Migration, Leipzig, 1978, p. 91-129; Barnea, I., La politica dell'Impero Romano nel Basso Danubio dopo il ritiro aureliano, în Coloquio italo-romano, Roma, 1982, p. 29-44 (extras); Barnea, I., Iliescu,O., Constantin cel Mare, Bucureşti, 1982, p. 29-44;

27.- Palade, V., Ateliere pentru lucrat piepteni din os din secolul al IV-lea de la Bârlad-Valea Seacă, în Arheologia Moldovei, IV, 1966, p. 261-276; Idem, Noi ateliere de lucrat piepteni din corn de cerb în secolul al IV-lea e.n. la Valea-Seacă, în Carpica, II, 1969, p. 233-252; Idem, Centrul meşteşugăresc de prelucrare a cornului de cerb de la Bârlad-Valea Seacă datând din secolul al IV-lea e.n., în Studii şi comunicări de istorie a civilizaţiei populare din România, nr.1, Sibiu, 1981, p. 179-215; Ţau, S., Nicu, M., Ein beschrifteter Glasbecher aus der Nekopole von Barcea-Tecuci (4 Jahrhundert U.Z.), în Dacia, serie nouă, XXIX, 1985, 1-2, p.165-166; Davidescu, M., Cetatea romană de la Hîrşova, Bucureşti, 1989, p. 27-120; Spiritualitate şi istorie la Întorsătura Carpaţilor, volum editat de A. Plămădeală, Buzău, 1983, p. 69-77;

28.- Izvoarele istoriei românilor, ediţia C. Popa-Lisseanu, Bucureşti, 1934-1939, op. cit., vol I, p. 26, 27 ,43, 88; vol. XV, p. 67, 107; Fontes Historiae Daco-Romanae, op. cit., vol. II, p. 413, 427, 445, 457, 471;

29.- Procopius din Caesarea, Războiul cu goţii, ediţia H. Mihăescu, Bucureşti, 1963, p. 180-254; Bolşacov-Ghimpu, A., A., La localisation de la forteresse Turris, în Revue des études sud-est européennes, VII, 1969, 4, p. 686-690;

30.- Laszlo, Gy., Études archéologiques sur l'histoire de la société des Avares, Budapesta, 1955, p. 5-14, Guboglu, M., Turcii selgiuci şi statele lor în Studii şi articole de istorie, XXXII, 1976, p. 33-43; Derijavin, N.,S.,Slavii în vechime, Bucureşti, 1949, p. 9-12; Lemerle, P., Invasions et migrations dans Balkans depuis la fin de l'époque romaine jusqu'an VIII siecle, în Revue historique, 221, fascicola 2, 1954, p. 265-308; Fontes Historiae Daco-Romanae, op. cit., vol.II, p. 539, 551, 603; Sâmpetru, M., Situaţia imperiului romano-bizantin la Dunărea de Jos la sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul celui de al VII-lea, în SCIVA, 22, 1971, 2, p. 271-245;

31.- Macinskii, D., A., K voprosu o teritoriia obitaniia slavian v. I-VI vekah, în Arheologicenskii Zbornik, Leningrad, 17, 1976, p. 82-100; Goriunov, A., E., Rannie etapă istorii slavian Dneprovskogo Levoberejia, Leningrad, 1981, p. 11-82; Sedov, V., V., Vostocinîe slaviane v. VI-XIII v.v., Moscova, 1982, p. 3-45;

32.- Zeiller, J., Les origines chrétiennes dans les provinces danubiennes d'Empire Romain, Paris, 1918, p. 555;

33.- Burn, E., A., Nicetas of Remesiana, his Life and Works, Cambridge, 1905, 13. Citat din Paulinus Nolanus, Carmina, XVII, p. 55-56: " donec optato patriam vehatur lactus ad urbem,... patrioque reddat limite tutum...".