Silvius BRĂTĂNESCU

CĂLĂTOR PRIN VIAŢĂ

Tipărit la SC Alma Print SRL

Str. Crizantemelor Nr.8

Tel./Fax: 0236/412162

Descrierea CIP

Copyright © 2006 Silvius Brătănescu

Toate drepturile rezervate autorului

Silvius BRĂTĂNESCU

CĂLĂTOR

PRIN VIAŢĂ

Editura Alma Print

COMUNA NATALĂ

„Tot omul se naşte cu cartea lui în sân... nu o lăsa necitită, căci se întunecă lumea şi nu poţi cunoaşte slova. Cauţi cartea altuia şi a ta îţi rămâne străină. Răsfoieşte-o la timp, înainte ca limba ei să tacă şi să o uiţi...“

TUDOR ARGHEZI - „OPERE“

E toamnă. Mă plimb prin oraşul plin de frunze uscate şi parcă atras de mirajul Dunării, ajung la malul ei. Oraşul Galaţi în care locuiesc de mulţi ani se poate mândri cu faleza Dunării, faleză unică în România. Mă aşez în apropierea apei, îi ascult şopotul domol şi mă las purtat de cursul ei, care mă duce departe, departe, spre locurile copilăriei, aflate tot în apropierea Dunării.

Comuna mea, comuna Bistreţ, aflată în partea de sud a Olteniei, a fost şi este o comună mare, bogată, cu oameni deosebit de harnici şi de frumoşi, ocupaţia lor de bază fiind agricultura.

Urmărind traseul parcurs de Dunăre, de la intrarea în ţară şi până la vărsare, veţi vedea că, după ce trece de Calafat, cursul fluviului capătă un mers drept, cu mici curbe. Tocmai la jumătatea distanţei dintre Calafat şi Bechet se află Bistreţul. De aici începe şi unul din lacurile importante ale ţării, aflat pe hartă tot sub numele de Bistreţ, lac ce se varsă în Dunăre la Nedeea.

Mi-amintesc cu nostalgie de primăverile de odinioară, când făceam dese incursiuni în pădurea de stejari (cu o vechime de peste 450 de ani), aflată în partea de nord a localităţii. Cu ce bucurie culegeam atunci, pentru cei dragi, primele viorele atât de plăpânde şi brânduşele atât de sfioase, ce te atrăgeau tot mai mult şi mai mult în desimea pădurii.

În contrast izbitor, în sudul comunei, între Dunăre şi Baltă, se aflau vestitele dune de nisip fin şi auriu. Înainte de anul 1960 totul aici avea aspectul unui deşert trist şi steril. La scurt timp însă, prin inventivitatea şi munca localnicilor, totul s-a transformat în livezi cu pomi fructiferi (piersici, caişi) care, primăvara te fascinau cu florile lor parfumate, iar toamna, datorită sistemului de irigaţii modern, te îmbiau cu recolte pe măsură.

Oare sătenii mai ştiu ce taine ascunde pământul pe care s-au ridicat livezile? De ce spun aceasta? Fiindcă, pe vremea când eram licean, într-o vacanţă, stăteam la taină, pe marginea şanţului, cu un vecin aflat la vârsta senectuţii. Acesta mi-a povestit cum, în tinereţea lui, a plecat cu bunicul după mamă, să mute

stâna dintr-un loc în altul. Noul amplasament era în zona dunelor de nisip, foarte aproape de moşia Cârna. În timp ce săpau groapa pentru apă, au atins cu casmaua un obiect. S-au privit nespus de bucuroşi şi emoţionaţi, crezând că au dat de o comoară. Au început să sape cu mai multă atenţie. Au dat de o oală mare de pământ, de o formă deosebită, astupată la gură cu lut. Convinşi tot mai mult că au dat peste o comoară, au spart fără milă oala, găsind în ea, una de aceeaşi formă, puţin mai mică, astupată tot cu lut. Dezamăgiţi de conţinutul găsit, au spart-o şi pe aceasta, repetându-se povestea: o altă oală, astupată şi aceasta cu lut. Nerăbdători să dea peste aurul râvnit, au distrus-o şi pe aceasta. În locul comorii dorite au găsit o bucată mare de piele, deosebit de fină, pe care erau scrise diferite semne, neînţelese nicicum de ei.

Au făcut mare haz de cele întâmplate şi, în cele din urmă, ca să folosească la ceva pielea găsită, au tăiat-o fâşii, făcându-şi nojiţe pentru opinci.

Regret mult cele întâmplate, deoarece datorită ignoranţei celor doi s-a împiedicat dezlegarea unor mistere, legate de "cultura de Cârna" studiată de numeroşi oameni de ştiinţă.

Nu pot trece cu vederea nici balta plină de peşte, hrana de bază a majorităţii sătenilor până la construirea digului contra inundaţiilor, făcut de-a lungul Dunării.

Mare parte din săteni erau angajaţii Pescăriei, iar cei tineri îşi împărţeau timpul între muncile agricole şi pescuitul de plăcere.

De multe ori ne petreceam timpul, băieţi şi fete, la balta Călugăreni, aflată în partea de sud-vest a satului. Ajungeam la ea, fie pe drumul aflat la marginea satului, fie pe şoseaua pietruită, construită o dată cu podul de peste Călugăreni, de către o companie italiană, comerţul cu cereale fiind intens în acea vreme.

În aceste locuri ne scăldam, pescuiam ce se nimerea şi apoi ne fugăream şi ne ascundeam prin viile din apropiere.

Via noastră se afla la marginea bălţii. La capătul dinspre baltă era un mal abrupt, în care în fiecare an îşi făceau cuib

prigoriile, iar între mal şi apă erau tufişuri de taula şi sălcii pletoase.

De nenumărate ori noi, copiii, stăteam în foişorul de pază al viei noastre, urmărind pescarii aruncând năvodul şi scoţându-l plin cu peşte. Cu acesta umpleau saci din plase, pregătiţi anume, însemnaţi cu pluta, saci după care veneau spre seară, când noaptea începea să se lase, spre a-i duce acasă. După plecarea lor, împreună cu fraţii mei, intram în apă cu căruţa, luam sacul cu peşte si fuga spre casă!

Seara, când pescarii reveneau, observând lipsa peştelui, veneau la noi, plângându-se tatei de cele întâmplate. Tata, ne certa de ochii lumii, dar întregii familii îi prindea bine prada adusă din balta satului.

Majoritatea timpului participam împreună cu părinţii la toate muncile câmpului, cum ar fi prăşitul, secerişul, adunatul recoltei. Seara, mama ne aştepta cu mâncarea pregătită, care ni se părea deosebit de gustoasă! În timp ce fiecare se spăla la fântâna din curte, tata venea cu două oale mari: una cu ţuică şi una cu vin. Până să se aşeze masa, puneam patefonul cu cele mai îndrăgite melodii. În timp ce mâncam, ascultam muzica, iar la sfârşitul mesei făceam o scurtă pauză, ca apoi să încingem nişte hore şi sârbe, ce alungau cu totul oboseala adunată pe tot parcursul zilei. Şi asta se întâmpla după fiecare zi de muncă!... Trăiam atunci într-o lume de basm, în care noi eram eroii năzdrăvani, - lume care a pierit o dată cu timpul!....

Deşi copil, am rămas marcat de iarna anului 1942. Din cauza gerului năprasnic, Dunărea a îngheţat. Când aceasta a început să se rupă era un zgomot infernal, ce te asurzea şi înspăimânta. Sloiurile, de înălţimea unor case, rupeau tot ce întâlneau în calea lor. Uimiţi, vedeam pe ele hambare, coteţe de păsări şi porci, luate de zăpor, curgând la vale spre Plosca şi Cârna.

Gheţarii formaţi au putut fi văzuţi până la jumătatea lunii mai, unii din ei ajungând până în dreptul Pescăriei, la gura gârlei Boii.

Cei mai curajoşi dintre copii, îndată ce apa s-a mai încălzit, au început să se scalde şi să ajungă chiar foarte aproape de aceştia. Dacă nu te grăbeai, mergând la pas uşor talpă după talpă, apa înainta repede spre sat, riscând să fii ajuns de ea.

Urmările dezgheţului au fost dezastruoase: a fost ruptă şoseaua ce lega satul de port, şoseaua de la Călugăreni a fost distrusă, iar capetele ei - rupte. De atunci, totul a rămas neschimbat; din cauza nisipării braţului Dunării, portul Bistreţ a dispărut, iar de şosea nu s-a mai ocupat nimeni, nemaiprezentând nici o importanţă economică.

Bistreţul, odată un mare port cerealier la Dunăre, după 1941, datorită revărsărilor anuale ale apelor şi nisipării braţului pe care era amplasat portul, a fost abandonat.

Scriind aceste rânduri, îmi trec prin minte diverse întâmplări, printre care şi cea din care am învăţat să mănânc dulceaţă. Acum pare banală, dar atunci a fost ceva deosebit. Mergând cu tata în port, unde avea de rezolvat mai multe probleme, eu mă jucam în acest timp cu copiii şleparului. Soţia acestuia m-a servit o dată cu dulceaţă de prune. Bucuros nevoie mare, am mâncat în mare grabă tot siropul, lăsând pruna neatinsă. Neştiind de ce am făcut acest lucru, am fost întrebat. Răspunsul meu a fost simplu: prunele nu se mănâncă. Am făcut apoi haz amândoi şi de atunci ştiu să mănânc şi dulceaţa de prune!

Dacă până acum m-am referit la poziţia satului meu, acum voi face câteva completări, prezentând drumurile comunale. Acestea, înainte de 1946 erau bine întreţinute prin grija primarilor vremii: Notulescu, Trică Bratan (Brătănescu), Tache Antoniu şi alţii.

Cu totul altă situaţie apare în perioada anilor 1949-1989, când drumurile comunale au luat cu totul şi cu totul altă înfăţişare: peste tot au apărut gropi, şanţurile pentru scurgerea apelor au dispărut, iar - ca urmare - ploile transformă drumurile în adevărate mlaştini, din care numai cei norocoşi pot ajunge cu bine acasă. Şi toate aceste s-au întâmplat datorită primarilor perioadei

comuniste: Bimbirică, Mititelu, Florin Ciutureanu, lipsiţi total de spirit gospodăresc, iniţiativă şi dragoste de satul natal.

Acum, la 17 ani de la Revoluţie, se pare că lucrurile încep să se schimbe. Încet, dar bine! Comuna capătă pe zi ce trece un aspect tot mai îngrijit, merit ce revine noilor primari, Nicu Grigore şi Gheorghe Raicea. Aceştia au început să folosească piatra ce lega comuna de port pentru a repara şi consolida drumurile interioare ale comunei.

Dar sufletul fiecărei comunităţi, fără nici o îndoială, sunt oamenii. Marea majoritate a oamenilor din Bistreţ erau cunoscuţi prin hărnicia lor, fiind preocupaţi permanent de bunăstarea lor şi a familiei, muncindu-şi pământul ce-l aveau ca moştenire din tată-n fiu, rareori fiind cumpărat.

Am să fac o prezentare înainte de intrarea lor în C.A.P. şi după intrare. Înainte de înfiinţarea C.A.P.-ului, marea majoritate aveau car cu boi, plug, vaci sau bivoliţe, curtea era plină de orătănii şi casele îndestulate. Fiecare muncea cu drag, ştiind că roadele îi vor umple hambarul, iar iarna vor avea parte de odihna binemeritată. (vezi foto)

După 1950 s-a făcut intrarea în C.A.P.; cei mai înstăriţi au avut posibilitatea să-şi oprească măcar căruţa cu o vacă, rezolvându-şi problemele cele mai importante, legate de aprovizionarea cu lemne pentru iarnă, mersul la moară cu cerealele, aratul lotului personal şi transportul recoltei de la câmp. (vezi foto)

O parte din tinerii comunei, înzestraţi intelectual, au încercat să-şi găsească norocul la oraş, vrând ca acolo să-şi continue studiile. Un rol nefast în viitorul lor l-au jucat primarii şi secretarii de partid din perioada anilor 1945-1989. Aceştia n-au vrut să-i susţină pe cei plecaţi din sat pentru studii (liceu, facultate), deşi ar fi ajuns în situaţie normală, mândria satului.

În referinţele trimise se refereau numai la aspectele negative ale familiei copiilor de chiaburi, legionari, ţărănişti sau

liberali. Câte aripi au fost frânte de meschinăria unor oameni josnici ca primarii vremii sau secretarii de partid!...

Nici eu n-am scăpat de invidia şi răutatea celor pe care, în naivitatea mea, îi credeam amici. Am avut ocazia să citesc toate "invenţiile" lor în referinţele făcute pentru mine, distruse de oameni de bine chiar în faţa mea, oameni care credeau în capacităţile mele morale şi intelectuale. Din respect pentru majoritatea sătenilor din Bistreţ, de a căror corectitudine nu mă îndoiesc, nu vreau să dau numele celor ce comiteau astfel de nelegiuiri. Totuşi, nu voi trece peste întâlnirea mea, peste ani, în magazinul cooperativei, cu un fost secretar de partid. Văzându-l, l-am întrebat:

"-Ţi-ai pus vreodată întrebarea cum ai rămas în amintirea satului?

-Nu, n-am făcut aşa ceva! Trebuia?

-Da, deoarece pentru toţi ai rămas ca cel ce a dat foc satului, mistuindu-l din temelii! "

S-a lăsat o tăcere adâncă. Într-un târziu, dintr-un colţ, se auzi un glas:

"-Da bine i-o zâseşi, bă nea Silvule!"

Sau un alt moment de neuitat când, aflat în faţa Primăriei din sat, m-am întâlnit cu preotul, aflat într-o convorbire cu doi fraţi: unul, fost primar, iar celălalt - secretar de partid. Din mers, i-am strigat acestuia:

"-Părinte, aş vrea să-ţi dau nişte acatiste pe care să le citeşti la slujbă, în biserică. Aş vrea să le fie iertate păcatele celor ce mi-au dat referinţe proaste. Cu toate acestea, acum, sunt director de centrală industrială!"

Referinţele de odinioară nu-mi mai puteau influenţa cariera mea profesională. Totul depindea acum de seriozitatea mea, de comportamentul meu în relaţiile cu colaboratorii, de pregătirea profesională, spiritul practic şi organizatoric în rezolvarea problemelor unităţii pe care o conduceam.

Deşi faptele sunt consumate, nu pot trece cu uşurinţă peste

anumite aspecte legate de înfiinţarea colectivului în satul meu, aspecte ce mi-au marcat puternic viaţa.

Ca peste tot în ţară, anul 1949 aduce cu el şi în satul meu, Bistreţ, înfiinţarea C.A.P.-ului de către cei mai săraci oameni, îndrumaţi de comunişti. Aflat atunci în concediu medical, am fost uimit de curajul femeilor, care au luat iniţiativa (Ana Nicu Anghel şi Maria Moruju). Mergând în faţa tractoarelor, le-au adus din câmp până în piaţa satului (acum, Căminul Cultural), aliniindu-le ca la armată. În timp ce femeile jucau un rol major, aflându-se în miezul evenimentelor, bărbaţii se aflau la pândă, în pădure, iar în spatele lor, în partea de nord a pădurii, soldaţii securităţii - gata să intervină în orice moment. Sătenii au fost obligaţi să vină în sala Căminului Cultural şi să semneze intrarea în C.A.P.. Rezultatele dezastruoase s-au văzut curând.

Imediat după Revoluţia de la 1989, colectivul s-a desfiinţat şi toţi cei în putere au început să ia ce le pica la mână. Se pare că nici nu realizau că este vorba de "furt", o dată ce ei înşişi au fost furaţi atâta amar de vreme. Cei bătrâni, mai înţelepţi, priveau neputincioşi, neputând opri furia mulţimii. În acele momnete nu s-a gândit nimeni, nici măcar fruntaşii satului, să păstreze asociaţia existentă, care le-ar fi adus din nou bunăstarea.

În prezent, mare parte din terenul arabil nu e cultivat, iar restul a ajuns pe mâna câtorva întreprinzători, care profită la maximum de situaţie. Ce potrivită este, pentru această situaţie, remarca lui Danton, unul din marii revoluţionari francezi: " În timpul revoluţiei iese la suprafaţă toată pleava societăţii, toţi borfaşii, toţi excrocii, care se realizează într-un timp record, fără a ţine seama de cei din jur."

În alte zone ale ţării, unde oameni luminaţi au înţeles că viitorul este al agriculturii, s-au opus desfiinţării colectivului, păstrând averea comună acumulată în colectiv, bucurându-se în prezent de bunăstare şi viaţă îndestulată.

Poziţia geografică a comunei BISTREŢ

Primăria comunei

Şcoala Primară Nr. 1

Casa părintească - Comuna Bistreţ

Nunta de Aur a părinţilor: Păunica şi Trică împreună cu copiii 1967

Aspecte din gospodăria părinţilor: iapa, descărcatul cocenilor după recoltare şi stivuirea lor în gospodărie, cazanul de ţuică şi

singurul animal (vaca) rămas după intrarea în colectiv

Aspecte din gospodăria părintească

Fântâna din faţa cazanului de ţuică

Tata cu familia Predoi, luând tainul pentru ţuica făcută,

este prezent şi eroul furatului miresei

Membrii familiei, printre florile din faţa casei părinteşti

1944 - Tata cu fraţii (Avam şi Lica) şi copiii la treieratul grâului

1930 - petrecere câmpenească în zi de sărbătoare şi nelipsitul patefon

3 iunie 1943 - Tineretul defilând de Ziua Eroilor

Familia Dănică Grigore (Cherata)

De taină în zi de sărbătoare

Perioada 1950-1989 - singura modalitate de a rezolva

problemele curente, era ce vedeţi în imagine

Aspecte din Comuna Bistreţ: fabricarea testului pentru pâine şi săteni la "taina" în "Răscruciul mic"

Plimbare pe Strada Unirii din Craiova la 50 de ani de la terminarea liceului

Vedere a Galaţiului - oraşul în care mi-am împlinit visele

Valea Bălţii Bistreţ

Pescăria Bistreţ

Târgul săptămânal Bistreţ

PĂRINŢII ŞI FRAŢII

Într-o lume în care totul se clatină, ne trebuie un reazim. Acest reazim, care ne susţine, e căminul nostru şi acest cămin are nevoie de inimi care să ne mângâie, să ne încurajeze. Şi acestea nu pot fi decât ale părinţilor noştri. Mama, cea care ne iubeşte cu duioşie şi tatăl, cel ce iubeşte cu înţelepciune.

M-am născut într-o familie numeroasă. Tatăl meu provine dintr-o familie cu stare medie, cu mulţi copii, iar mama, mult mai înstărită, având două surori. Tata, terminând cursul primar, a fost angajat la Primărie, unde a rămas până a plecat în armată. În fiecare zi, mergând spre servici, trecea prin faţa casei viitoarei soţii, de care a fost atras din prima clipă. În visele lui cele mai frumoase se vedea întemeindu-şi o familie cu aceasta şi muncind din greu pentru a umple o magazie de cereale, existentă în curtea viitorului socru. Şi iată că, deşi la început visul părea irealizabil, el s-a împlinit. Părinţii mei au fost oameni frumoşi, crescuţi în spiritul bunului simţ al ţăranului român, toată viaţa neabătându-se de la acesta, transmiţând şi copiilor aceste trăsături.

După căsătorie, tata a devenit reprezentantul unui evreu ce cumpăra cereale din zonă şi le depozita în magazia părinţilor, transportându-le apoi fie la gara Portăreşti, fie la portul cerealier Bistreţ, descărcarea făcându-se aici direct în şlep.

Anul căsătoriei lor a fost 1918, la finele anului 1928 având deja patru copii: doi băieţi şi două fete.

Ceea ce voi povesti mai departe le-am aflat din gura mamei. Având patru copii, nu mai doreau alţi urmaşi. Spre surprinderea mamei, într-o dimineaţă îşi dădu seama că la uşa vieţii lor bate un alt prunc. Spunându-i pe nerăsuflate veste tatălui meu, se hotărâră să scape de "intrus", apelând la o babă dintr-o comună vecină, "mare specialistă" pe vremea aceea. Zis şi făcut! A doua zi, dis-de-dimineaţă, tata şi-a hrănit iapa, a înhămat-o la şaretă şi, pregătit de plecare, a intrat în casă pentru a-şi lua nevasta să plece la drum. A găsit-o pe mama cufundată într-un vis. Se făcea că se afla în casa surorii ei, Vasilica, care îi ceru

să-i aducă o găleată cu apă. Mama a luat găleata, a traversat drumul, a aşezat găleata pe cheile fântânii şi a dat să pună mâna pe lanţul care susţine cele două ciuturi pentru apă. Pe neaşteptate, a apărut un cocoşel negru cu creasta roşie, care a început s-o lovească fără milă cu ciocul peste mâini. Mama, speriată, îşi retrăgea mâinile, timp în care cocoşelul, fericit, cânta, bătea din aripi, iar cucurigul lui se auzea până departe. De câte ori mama voia să ia apă din fântână, cocoşelul o lovea cu ciocul, în cele din urmă, mama fiind nevoită să renunţe.

În acel moment al visului a venit tata lângă pat, mişcând-o uşor:

"-Hai, Păuno, scoală să mergem!

-Trică, eu nu mai merg! Visul meu mi-a spus clar că voi avea un băiat şi nu vreau să renunţ la el! "

Aşa s-a şi întâmplat! În luna lui cuptor din 1929, mama a adus pe lume un băiat voinic, de toată frumuseţea, cu părul negru ca pana corbului, născut tocmai în zodia celor puternici, zodia Leului. Bucuria a cuprins întreaga familie, preocupată acum de numele pe care să mi-l dea. Deoarece tatălui meu nu-i plăcea numele de Mihai, pe care-l purta naşul meu, s-a uitat în calendar şi, după multă chibzuinţă, l-a ales pe cel de Silvius. Nume rămas unic în neam, deoarece următorii vor purta numele de Silviu, dar fără "s" final. Anul în care m-am născut a fost deosebit şi din alt motiv: tata fusese ales primar, reprezentând Partidul Ţărănist.

Iarna premergătoare naşterii mele a fost tot o iarnă deosebit de geroasă. Dunărea, îngheţând, s-a transformat în pod de gheaţă spre Bulgaria. Cu acest prilej, s-au făcut schimburi de vizite între români şi bulgari, tatăl meu fiind oaspete de onoare. Am participat şi eu, nevăzut, la toate aceste întâlniri, săraca mama neputându-se bucura de delicateţea mâncărurilor bulgăreşti din această cauză. Foarte sumar, am să prezint în continuare firul vieţii fraţilor mei.

Astfel, sora cea mai mare, Lenuţa, după terminarea claselor primare, a fost trimisă la Craiova, să înveţe tricotajul. Având talent,

în scurt timp a devenit o adevărată specialistă. Nu şi-a întemeiat o familie şi de toată dragostea ei ne-am bucurat noi, fraţii şi nepoţii. Toată viaţa şi-a sacrificat-o pentru noi, fiind şi susţinătorul financiar al familiei. A decedat la venerabila vârstă de 82 de ani, lăsând un gol imens în urmă-i.

Fratele, Ion-Nică, a studiat mai mult. După şcoala primară, a urmat cursurile Liceului Comercial "Gh. Chiţu" din Craiova, apoi a intrat la Şcoala de Ofiţeri de Administraţie, iar după terminarea acesteia, primind gradul de sublocotenent, a plecat pe frontul de răsărit. La numai trei săptămâni de la declararea armistiţiului, pe 15 septembrie, a fost luat prizonier în Rusia, unde a stat până în toamna anului 1948. După venirea din prizonierat, total schimbat, nedorind să povestească nimănui despre cele petrecute acolo, a lucrat o perioadă ca învăţător în comună. La insistenţa fraţilor, care i-au insuflat curaj, cunoscându-i capacitatea intelectuală, a plecat la Bucureşti, unde s-a angajat ca şef serviciu financiar la "Agrosem". S-a căsătorit, dar nu a avut urmaşi. S-a stins din viaţă prea timpuriu, în anul 1972, la vârsta de numai 51 de ani. A fost adus acasă şi îngropat în cimitirul satului, aproape de ai săi.

Tot timpul a fost timorat, sfătuindu-i pe cei din jurul său să nu vorbească nimic despre comunişti, despre ştirile aflate de la Radio "Europa Liberă" sau din alte surse. La un moment dat, aflându-ne împreună în Bucureşti, la masă într-un restaurant, mai că-l convinsesem să mi se destăinuiască, dar n-a făcut-o, nici atunci, nici altă dată. A dus cu el în mormânt taina grozăviilor trăite.

Aşa cum se obişnuia în fiecare casă ţărănească, unul dintre copii rămânea cu părinţii, acasă, pentru a-i ajuta la muncile gospodăriei. Până la plecarea în armată, George, fratele mijlociu, a rămas în sat. După câteva luni de instrucţie, a plecat şi el pe frontul de apus, fiind rănit, cu puţin timp înainte de încheierea războiului, la ambele picioare. Numai printr-o mare minune dumnezeiască a scăpat cu viaţă, dar a pierdut un picior. A fost apoi declarat invalid de război şi decorat cu "Virtutea Militară". A

fost răsplătit cu o familie iubitoare, cu ajutorul căreia a reuşit să depăşească momentele grele care au urmat. Mă refer la faptul că atât el, cât şi soţia lui, Stănica şi cei doi copii, Fănuş şi Daniela, nu au avut nici un avantaj în timpul perioadei comuniste, deşi el era mai să-şi piardă viaşa pentru ţară.

Mai mult chiar, atunci când a vrut să-şi da copilul la liceu i s-au pus atâtea piedici, încât a fost nevoit să-l dea spre înfiere surorii sale, Sandina, ce locuia la Bucureşti. Ce-o fi fost în sufletul acelui copil, care nu putea înţelege ce se întâmplă cu el? De ce părinţii lui sunt obligaţi să facă un asemenea gest? Noroc că a înţeles repede gestul făcut de ai săi, care era spre binele lui. A fost o renunţare la paternitate doar pe hârtie, el rămânând cu aceiaşi părinţi şi cu o mamă adoptivă deosebit de iubitoare.

Aceasta, Alexandrina, era căsătorită cu Vasile Grigore, consătean, tapiţer auto la "Autobuzul 8" - Bucureşti. Neavând copii, s-au bucurat de prezenţa lui Fănuş în casa lor. Acesta a terminat cursurile şcolare la Bucureşti, apoi facultatea, ajungând inginer mecanicîn utilaje de construcţii. Deşi a crescut, Fănuş îşi împarte şi acum dragostea între părinţii adoptivi şi cei naturali. Ar dori totuşi ca niciodată să nu mai trăiască vremuri vitrege, în care părinţii să fie nevoiţi să renunţe la copiii lor.

Am fost o familie foarte unită, ne-am iubit şi ajutat permanent. Vreau să fac o menţiune aparte pentru cumnatul meu, Vasile, că s-a integrat perfect familiei noastre.

Ultimul născut, cel nedorit la început, dar iubit apoi mai mult decât toţi, am fost eu, Silvius. După multe peregrinări am ajuns la Galaţi, unde trăiesc şi astăzi şi mă bucur atât cât se poate de anii vârstei a treia.

Păuna şi Trică Bratan la început de drum împreună

Păuna şi Trică (Dumitru) Brătănescu (Bratan) la capăt de drum,

mulţumit de ce realizaseră în viaţă

Buchet de familie, cei cinci fraţi în anul 1930,

apoi la sărbătorirea nunţii de aur

a părinţilor - 1967

1975. Mama, pregăteşte fiului şi nepotului,

pui la grătar pe jar din coceni de porumb

ŞCOALA

„Eu, dragii mei, am şi eu utopiile mele: de mult visez o şcoală, un ideal de şcoală, unde băiatul să vie cu plăcere, unde să-i fie drag să înveţe, nu pentru o diplomă, ci pentru a-şi satisface neliniştea, nevoia firească a minţii lui, o şcoală unde să nu fie examene şi note şi apel nominal, unde profesorul să fie un prieten bun al elevilor, pentru ca aceştia să-l iubească, să le fie dor de el, când nu-i de faţă, să li se pară că-i aud mereu cuvântul lui blând şi înţelept, pentru ca toată viaţa să-şi aducă aminte de ce a învăţat cu el în şcoală!...“

ALEXANDRU VLAHUŢĂ - „Opere“

Am amintit acest citat datorită faptului că în primii ani de şcoală am avut o învăţătoare foarte dragă mie.

Astfel, anul 1936, a fost anul în care am făcut cunoştinţă cu tăbliţa, condeiul, creta şi - bineînţeles- cu învăţătoarea Minodora Stan, pentru care am fost prima serie din cariera ei de învăţătoare. Pe vremea aceea eram un copil frumos, brunet, cu ochii negri şi vioi şi deosebit de îngrijit (sora mea, Lenuţa, era foarte preocupată de ţinuta mea vestimentară). Învăţătoarea noastră era tânără, foarte frumoasă, iar nouă, copiilor, ne era tare dragă şi la ore nu scoteam o vorbă neîntrebaţi, sorbind-o din ochi.

La scurt timp de la începerea anului şcolar a primit vizita unei colege de şcoală. Ca să-i arate acesteia ce copii isteţi are, ne-a cerut să cântăm şi recităm ce ştim noi mai bine. Fiind febleţea învăţătoarei, am fost primul care a început aşa-zisul "spectacol" improvizat. Cu o intonaţie specială, am recitat "Dus pe gânduri e ţiganul..." şi am cântat "Pleca fata la pădure". Interpretarea şi glasul meu au plăcut atât de mult, încât de atunci am devenit vedeta serbărilor şi şezătorilor. În toţi aceşti ani am luat numai premiul I.

Dar nu toate orele au fost perfecte!... Deşi făcusem tuturor o impresie bună, mai ofeream şi surprize, inerente acelei vârste. Ca urmare, îmi amintesc: în clasa a III-a, m-am dus la şcoală fără să învăţ poezia "Pe-al nostru steag". După citirea catalogului, învăţătoarea i-a cerut elevului Ahil B. s-o recite. Neştiind-o, a fost trimis cu mine, ca şef al clasei, la soţul învăţătoarei pentru a-şi primi răsplata: câteva nuieluşe pe posteriorul gol. Reîntorşi în clasă, mi s-a cerut mie să recit poezia. Dar eu, am primit aceeaşi pedeapsă! Singura elevă pregătită pentru ora respectivă a fost Chiţu Ana. Restul de elevi am fost toţi pedepsiţi în acelaşi mod, cu o nuileuşă aleasă chiar de şeful clasei din pomii ce creşteau în curtea bisericii, aflată în apropierea şcolii.

Anii şcolii primare s-au dus şi au venit anii de liceu, mult mai bogaţi în evenimente şi amintiri.

Privesc acum cu nostalgie fotografia ce marchează

plecarea mea la liceu şi-mi aduc aminte cu plăcere de anul 1942 - anul examenului de admitere la liceu. Deşi în fotografie nu se vede decât o parte din ţinuta mea vestimentară, revăd cu multă minuţiozitate felul în care eram îmbrăcat: nişte pantaloni - iţari - trei-sferturi, ghete cu ciorapi de lână, un pulovăr gros de lână, iar pe cap purtam o pălărie bleumarin; atunci nu realizam, dar cred că eram o apariţie de-a dreptul pitorească!

Am susţinut proba de matematică în nişte condiţii destul de vitrege: se stârnise o vijelie pe neaşteptate, care ne-a stins lumina în sală, iar cifrele se vedeau cu greu la lumina amurgului. Expirând timpul regulamentar, am predat lucrarea şi vesel nevoie-mare am ieşit în stradă. Deşi furtuna se potolise, urmele ei se vedeau peste tot. Străzile erau pline de apă, apă care - în unele locuri - îmi atingea genunchii. Eu, băiat practic şi descurcăreţ, mi-am scos ghetele (în care mi-am pus şosetele), le-am legat cu şireturile şi le-am aruncat peste umăr, ridicându-mi pantalonii, care mă împiedicau la mers. Şi aşa, plin de voioşie, mergeam pe mijlocul străzii, nefiind nimeni mai fericit ca mine!

Toate aceste au durat pînă am ajuns la tuşa Leanca, unde stăteam în gazdă. Văzîndu-mă, a strigat plină de indignare:

"-Bine, măi Silavistrule, vrei să mă faci de ruşine pe strada mea, în cartierul meu? "

(Trebuie să vă spun că tuşa Leanca era soţie de plutonier major la Regimentul I - Dolj, fiind o persoană foarte cunoscută.)

Am luat-o frumos cu vorba, aşa cum ştiam eu mai bine, şi încetul cu încetul s-a liniştit.

După reuşita mea la liceu, au început vremuri grele pentru ai mei. Gazda la care trebuia să stau avea pretenţii în bani sau produse. Deoarece ţăranul nu are bani, a fost dificil pentru părinţii mei să-mi plătească taxele, rechizitele şcolare şi să-i ofere gazdei plata în natură. La vârsta aceea, copilul nu ştie şi nu cunoaşte toate aceste greutăţi. Ca urmare, cei opt ani de liceu au fost foarte frumoşi, cu multe amintiri şi rezultate potrivite la învăţătură din cauza comodităţii mele.

Vacanţele mi le petreceam la ţară.

La trecerea în clasa a III-a de liceu, mă aflam ca de obicei acasă. Aflând că a venit în sat un ghicitor, care ghicea în palmă şi cărţi; curios - ca majoritatea celor din jurul meu - m-am dus la el. Mi-a cerut să scot o carte , pe care scria "hoţ". Vîzând-o, s-a uitat cu multă atenţie la mâinile mele, la degete, în palmă, ca în final să-mi spună că în viaţă vor fi mai multe situaţii în care voi fi primul bănuit. Pe parcurs se va afla adevărul, iar cei cu adevărat vinovaţi vor avea de suferit.

Şi într-adevăr, aşa mi s-a întâmplat! Am să enumăr în continuare câteva întâmplări, care să confirme cele spuse mai sus.

În clasa a IV-a de liceu a dispărut stiloul unui coleg; s-a făcut o anchetă, iar cel bănuit am fost eu, deoarece plecasem ultimul din clasă. După o lună, adevăratul vinovat a recunoscut, în urma presiunilor făcute asupra lui iar eu am fost reabilitat.

În timpul liceului nu excelam la învăţătură, în schimb eram cel mai talentat din clasă la recitat, la cântat muzică populară, având o voce deosebit de frumoasă. Îmi aduc aminte cu plăcere de serbarea de Crăciun din anul 1946, când am cântat pe scena Teatrului Naţional din Craiova colindul "Velerim şi Veler Doamne"! Ceva mai târziu - prin 1948 - am pregătit, cu un grup de colegi, colindul "Vasilca". Fiecare membru al echipei s-a îmbrăcat ce cele mai sărăcăcioase haine, iar eu am împrumutat o haină şi un pantalon, pe care mi-am cârpit câteva petece. Spectacolul s-a bucurat de mult succes! Reprezentând pe scenă nişte copii sărmani, ca să fim cât mai apropiaţi de rolul pe care-l interpretam, ne scărpinam cu multă convingere, mimând prezenţa paraziţilor. Spre ghinionul nostru, gluma s-a transformat în realitate: hainele împrumutate erau pline de păduchi, care ne-au umplut atât pe noi, cât şi pe actorii în cabinele cărora ne îmbrăcasem.

Trebuie făcută o precizare: în perioada anilor 1942-1948 prezenţa paraziţilor era de mare actualitate, puteai să-i iei de peste tot (din autobuz, tren, cinematograf şi orice alt loc

aglomerat). Ca urmare, când ajungeam acasă, mama îmi dădea imediat haine curate, iar pe celelalte le punea în albia cu apă fierbinte.

Împreună cu prietenul meu, C. Bulborea (Niţă), eram singurii care îi însoţeam pe părinţii noştri la muncile câmpului: prăşitul, cositul, secerişul, culesul porumbului. Cu toate acestea, aveam suficient timp şi pentru diferitele activităţi organizate de tinerii satului, printre care: serbări, baluri, excursii la pădure sau pe malul Dunării.

În vara anului 1947, am organizat o serbare cu elevii din sat, eu interpretând rolul principal din romanul "Baltagul". Seara, s-a organizat un bal pentru alegerea "Regelui" şi a "Reginei". A fost ultimul an când s-au mai făcut astfel de alegeri, deoarece a survenit abdicarea adevăratului rege şi plecarea lui din ţară. Am fost ales "Regele" balului. Cât despre "Regina" aleasă, pot spune că a fost prima mea dragoste!

A doua zi, fiind o zi călduroasă de vară, am trecut la ţinuta sportivă: desculţ, cu un pantalon scurt, peticit la genunche. În timp ce săteam la "taină" cu prietenii, apare şi "Regina", îmbrăcată conform rangului pe care-l avea. Neţinând cont de felul în care eram îmbrăcat, m-a invitat la plimbare.Am acceptat, cerându-mi scuze pentru echipamentul meu. Ca să ne simţim cât mai bine, s-a descălţat şi ea şi aşa, "Rege" şi "Regină", ne-am plimbat desculţi până seara târziu, iar la despărţire ne-am sărutat pentru prima oară!... oare poate uita cineva asemenea momente?...

Neuitate au rămas şi excursiile făcute în grup, la Dunăre, pregătiţi cu hrană şi vin la gheaţă.

Într-una din aceste excursii, pentru a fi mai deosebită cina, am plecat la vânat gâşte (domestice), care erau cu sutele la coada bălţii Bistreţ. Sătenii le aduceau aici şi le lăsau până toamna târziu, aşa că nici până azi nu am aflat cine a fost "fericitul" păgubaş.

Cel care le-a pregătit a fost Sandu B.. Niciodată masa excursioniştilor nu a fost atât de îmbelşugată! La această excursie

au participat majoritatea liceenilor din sat: fraţii Badea, M. Iordache, fraţii Grigore Siminică, Ştefan şi mulţi alţii. Bucatele au fost lăudate, dar nimeni nu a întrebat de provenienţa lor.

Ca şi la liceu, şi în sat eram nelipsit de la serbările organizate spontan. Îmi plăcea în mod deosebit să recit din cupletele lui Tănase; cântecele "Neghiniţă Neagră" şi "Rita ţiganca"; recitam "Fără frică", "Doamne, rău mai e cu două!", "Frunză-n prun, frunză sub prun", "Focul dragostei" (V. Militaru).

Viaţa de licean a fost deosebit de frumoasă pentru faptul că eram tineri şi neliniştiţi şi atmosfera de la ţară era cu totul alta faţă de cea de acum. (Am putea, făcând o comparaţie, să spunem că existau şi atunci excroci, dar erau patru pe km, iar acum au ajuns să fie patru pe m.)

Relaţiile interumane se bazau pe cinste, încredere şi respect între semeni.

Lumea satului păstra tradiţiile, astfel că în zilele de sărbătoare toată lumea participa la hora ce avea loc în Piaţa satului (acum, Cămin Cultural) sau pe vale, la marginea Bălţii. Citeai pe faţa celor în vârstă bucuria de a-şi vedea copiii mari, la casele lor, având şi ei la rândul lor copii.

Majoritatea erau îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, costume naţionale, care de care mai frumoase, moştenite din moşi-strămoşi sau lucrate de tineretul satului. Uneori aveau loc întâmplări mai deosebite. Astfel, într-o duminică, o fată a fost furată şi dusă apoi cu forţa la mirele pe care ea nu şi-l dorea (mirele fiind de-al lui Predoi.) La scurt timp, ea a reuşit să fugă şi s-a căsătorit cu iubitul ei, cu care trăieşte şi acum.

Nu te poţi referi la anii de şcoală fără să faci anumite remarci asupra unor profesori care ţi-au influenţat viaţa!

În primul rând, ţin să-l amintesc pe profesorul Răducanu, profesor de matematică, care m-a făcut să înţeleg acest obiect arid şi să intru la facultate, fără nici o oră de pregătire, mai ales că admiterea am dat-o după o pauză de zece ani!

Istoria ne-a fost predată de dl. profesor Papagheorghe într-un mod sintetic, alegând datele semnificative, punând accentul pe perioadele de tranziţie, trecute cu atâta greutate de tioţi. Pot spune că datorită Domniei Sale înţeleg acum tot ce se întâmplă în societatea în care trăim, sesizând influenţele diverşilor factori asupra ei.

Poate cel mai mult am fost influenţat de dl. profesor Romică Stănculescu, profesor de sociologie, filosofie şi economie politică. Ştia să ne prezinte fenomenele într-un asemenea mod, încât noi - avizi de cunoştinţe - nu mai auzeam nici când suna clopoţelul.

La un an după absolvirea liceului, l-am întâlnit pe strada Unirii din Craiova. Era de nerecunoscut: îmbătrânit, abătut, deosebit de îngrijorat. Deşi ştiam că fusese închis pentru convingerile sale politice, apărându-l voluntar la proces pe mareşalul Antonescu, l-am îmbrăţişat cu multă dragoste. S-a bucurat de manifestarea mea sinceră de simpatie. După acest moment de euforie, mi-a dat un sfat care m-a ajutat tot restul vieţii, sfat care m-a salvat de la foarte multe neplăceri întâmpinate din cauza originii mele sociale (fiu de chiabur):

"- Brătănescule, ştiu foarte bine situaţia ta. Să ai grijă, acolo unde vei fi, să te faci util, să fii cel mai bun, să nu se poată dispensa de tine decât foarte greu!"

În subconştientul meu am înregistrat sfatul cu sfinţenie!

Tot datorită dânsului am fost salvat de la o eventuală puşcărie!

În 1948, în penultimul an de liceu, în recreaţia mare elevii rămâneau în bănci sau se aşezau în poziţii cât mai comode şi se citea articolul de fond din ziarul "Scânteia". Împreună cu un coleg ,ne-am aşezat direct pe duşumea, cu spatele lipit de calorifer. Citirea articolului se făcea de către şeful clasei sau de secretarul U.A.E.R. Era linişte şi nu se auzea decât glasul celui care citea. Liniştea a fost întreruptă de un sunet prelung de evacuare a gazelor, care a dus la o surpriză totală, scandal, anchetă etc... .

În final, dl. profesor Stănculescu, care era şi dirigintele clasei, a venit, a văzut despre ce este vorba şi a început o altă anchetă. Şi-a dat cuvântul de onoare că nu va spune la nimeni, apoi ne-a cerut să dăm fiecare o declaraţie, în care să spunem ce ştim. Eu am scris scurt: "Nu mai căutaţi, că eu sunt vinovat." Niciodată nu s-a mai amintit despre incident.

La prima vedere este o treabă copilărească, neseriozitate, dar în acele vremuri orice gest se interpreta politic şi cu foarte multă uşurinţă ajungeai la puşcărie.

La întâlnirea după 50 de ani de la terminarea liceului am recunoscut adevărul în faţa colegilor, dar nu mai eram în comunism.

Viaţa de elev a luat sfârşit în 1949. Nu s-a organizat nici un fel de banchet, fiecare a plecat cât mai repede.

M-am pregătit pentru examenul de admitere la facultate, la Silvicultură - Braşov. Totul a mers bine până la verificarea actelor de avere, care mi-au fost respinse, aşa că am făcut cale întoarsă.

În acelasi an s-au înfiinţat Facultăţile de 3 ani, pentru profesori în mediul rural. Am dat examenul, l-am luat, dar am renunţat. Nu mai vroiam să mă mai întorc la ţară, aşa că am plecat la o rudă, care m-a ajutat să intru în serviciu, la Târgovişte. Plecarea din Bucureşti la Târgovişte necesita bani, iar pentru a face rost de ei, am mers într-o noapte în Piaţa Obor, am descărcat un camion de varză şi cu banii câştigaţi am ajuns şi m-am angajat la "Petrolifera Muntenia" din Târgovişte. Aşa am făcut primii paşi în câmpul muncii, ca salariat la Muncă şi Salarii, ca referent cu ivenţii şi inovaţii.

(Viaţa ca salariat şi evoluţia carierei mele, în capitolul următor.)

Periodic, am participat la întâlnirile cu colegii de liceu. La prima întâlnire, după 10 ani, am raportat că am fost bolnav şi nu am putut face o facultate. După 20 de ani, am raportat că sunt economis şi director economic la Centala de Industrie Alimentară şi că am un copil. Şi aşa mereu, până la la 50 aniversare, iar dacă îmi va ajuta Dumnezeu, voi mai merge şi la alte întâlniri!

Clădirea Liceului "Fraţii Buzeşti" din Craiova

1942

1945

1947

1947

1948

1949

Evoluţia ca elev de la intrarea în liceul în 1942, până la ieşire în anul 1949

1948: Echipa de dansuri naţionale a Liceului "Fraţii Buzeşti", participanta la concursul naţional cu ocazia serbării centenarului Revoluţiei din 1848

Elevii de liceul din comună:

George Veleanu,

Ionelus Sava,

Silvius Brătănescu,

Paul Dugaesescu şi

George Brătănescu

Prietene din timpul liceului

Prima dragoste

Promoţia 1949

a Liceului "Fraţii Buzeşti", Craiova- întâlniri cu colegii la 25 de ani, 40 şi 50 de ani

DASCĂLII DIN TIMPUL LICEULUI

Profesor Papagheorghe - Istorie

Profesor Lăudat - Limba Română

Profesor Petrescu Maciste - Geografie

Profesor Popescu - Chimie - Fizică

Economist Brătănescu Silvius

Profesor Papagheorghe - Istorie

CÂMPUL MUNCII

"Munca e ritmul vieţii. Ea dă, ca şi libertatea, tărie şi frumuseţe şi caracter propriu fiinţei noastre."

-VASILE PÂRVAN -

Privesc cu nostalgie în urmă şi mă văd în prima mea zi de muncă, în toamna anului 1949, la sfârşitul lunii octombrie (26 octombrie). Fiind Sf. Dumitru, i-am găsit pe colegi sărbătorind şi acesta pot spune că a fost primul contact cu lumea adevărată - lume pe care am s-o cunosc încetul cu încetul.

Am fost cazat la căminul fotbaliştilor din Târgovişte.

Neştiind ce trebuie să fac, la câteva zile după angajare, l-am întrebat pe şeful meu care îmi sunt atribuţiile. Acesta m-a îndemnat să am răbdare, să aştept să apară inventatorii cu invenţiile lor, deoarece acesta era postul meu. În primul rând, am studiat "Regulamentul de Organizare şi Funcţionare". Apoi, îi însoţeam pe colegi prin secţiile de producţie, pe la sondele de exploatare. Astfel, i-am cunoscut mai bine pe tovarăşii mei de muncă. Uneori, făceam legătura între diferite servicii, eu fiind cel mai tânăr.

Aşteptam cu mare nerăbdare ziua primului meu salariu. În sfârşit, a sosit! N-a fost însă aşa cum mă aşteptam... În loc de bucurie, a venit cu lacrimi şi durere.

Iată ce se întâmplase: Într-o dimineaţă, ajungând la serviciu, constat că era mare zarvă. Cei veniţi înaintea mea au observat cu uimire că nu mai era nici o maşină de calculat în instituţie.

S-a crezut, la început, că ar fi fost luate la Proiectare dar, după cercetări minuţioase, s-a ajuns la concluzia că au fost furate.

A venit Poliţia, care a început ancheta, cerând tuturor declaraţii. Se punea întrebarea: cine a folosit ultimul cheia de la intrare? Şi tocmai eu am fost acela! În mod normal, această cheie se agăţa într-un cui (care era de fapt un bold!). Datorită faptului că acesta era strâmb şi n-o mai putea ţine, eu am fost nevoit să o las pe biroul de lângă uşă, de unde a şi dispărut.

Cercetările continuau; s-a descoperit că un coleg de-al nostru se întâlnea noaptea cu o telefonistă, al cărei birou se afla în spatele clădirii. Ei puneau cheia pe cutia de scrisori. De acolo a luat-o un individ suspect, descris în amănunţime de femeia de serviciu. Acesta a invitat-o la o prăjitură şi a lăsat-o la cofetărie,

motivând că va lipsi foarte puţin. În mare viteză a venit la unitate, a luat cheia de pe cutia de scrisori, a intrat în birou, a luat cele trei maşini de calculat, le-a pus într-o geantă mare şi a dispărut.

În urma anchetei, deşi nevinovaţi, ni s-a imputat valoarea maşinilor de calculat tuturor celor care lucram în acel birou. Câte trei salarii lunare! Ce jale, ce tristeţe! Dar a trebuit să trec şi prin aceasta...

După trei luni s-a întâmplat o minune! Partenerul hoţului, plasatorul maşinilor furate, a murit subit. La descinderea făcută de Poliţie şi Procuratură, pentru stabilirea cauzelor morţii, au găsit peste 200 de maşini de calculat şi de scris. Aşa s-a făcut legătura şi cu furtul de la unitatea noastră. S-a ajuns la concluzia că un hoţ internaţional le fura, iar plasatori din diferite ţări (printre care şi România) le vindeau.

La aflarea veştii prinderii hoţului eram în biroul directorului. Când au venit poliţiştii să anunţe acest lucru, spunând că nu are nici un complice în unitate, bucuria noastră a fost de nedescris. Ni s-au restituit banii, după care a urmat o petrecere în toată regula: am cântat, am recitat poezii, ne-am pupat. Banii s-au terminat repede. Singurul lucru bun, făcut de mine, a fost să-mi pingelesc pantofii! (Ca fapt divers, pot spune că una dintre maşinile furate a fost vândută la Liceul Pedagogic din Galaţi, unde aveam să ajung şi eu peste douăzeci de ani.)

Fiind o fire veselă şi deschisă, cu darul de a captura anturajul în care mă aflam, am început să fiu simpatizat de colectivul în care lucram, cât şi de conducerea unităţii.

Aşa se face că numai după şase luni de la angajare mi-au întocmit un dosar cu bursă, pentru a fi înscris la Facultatea de Petrol şi Gaze. Cei de acolo nu puneau accentul atât pe dosarul de cadre, ci mai mult pe calităţile tânărului şi atitudinea lui faţă de muncă.

Dar când nu ai noroc, nu ai! Aşa se face că la 1 mai 1950, după un drum cu microbuzul de la Târgovişte la Moreni, timp în care am cântat fără oprire, m-am trezit cu gura plină de sânge,

însoţit şi de o tuse scurtă şi seacă. Aşa a început calvarul vieţii mele!....

Investigaţiile făcute în Spital, la Dispensarul TBC, cât şi consultarea multor medici specialişti nu mi-au explicat cauzele acelui accident. Simptomele prezentate şi examenele radiologice făcute nu explicau îmbolnăvirea, nu slăbeam, nu transpiram, nu tuşeam, nu expectoram. La aproximativ o lună, în Spitalul din Târgovişte, am fost diagnosticat cu infiltrat congestiv, aspect congestiv recent, după care am plecat în satul natal, unde am stat în concediu medical un an.

Fac precizarea că, înainte de a pleca, am obţinut un ajutor de la intreprindere în valoarea de 50.000 lei, echivalent cu 20 de salarii, care mi-a fost dat în medicamente noi, abia apărute: Streptomicină şi PAS.

O dată ajuns acasă, am început tratamentul şi odihna. Ştiu că în primele 30 de zile am dormit 20 de ore din 24, după care am revenit la normal cu somnul. La vremea respectivă, în sat exista un singur sanitar şi acesta venea să-mi facă injecţiile atunci când putea el, aşa că am fost nevoit să învăţ să-mi fac singur injecţiile, puţin mai dureroase, dar erau făcute la ore fixe.

În acea perioadă, a venit la poarte noastră o ţigancă care ştia să ghicească şi care mi-a spus:

"- Vei trăi 29 de ani.

- Cât? am întrebat eu nedumerit.

- 89, a corectat ea... " (aşa că mai am!....)

În timpul acestui concediu medical am asistat la multe abuzuri ale conducătorilor comunişti ai vremii şi la procesul ce colectivizare al comunei.

Într-una din zile, au venit în gospodăria tatei doi activişti, I.M. şi F.B.; l-au luat pe tata la rost, l-au închis în magazie, i-au dat câţiva pumni, după care i-au pus coasa în spate motivând că, chiaburul a sărit cu coasa la ei, apoi l-au dus la Primărie, unde l-au ţinut câteva zile, servindu-l şi cu ceva bătaie. Tata a fost un om prevăzător şi nu a rămas niciodată restanţier la predarea cotelor, şi totuşi a păţit-o!

Toţi aceşti eroi ai înscenării acum sunt morţi dar sper ca bunul Dumnezeu să-i judece după fapte.

În iarna anului 1950/1951 arătam de minune: gras, frumos, dar am făcut o gripă şi am avut o nouă rupere de vas de sânge, iar după câteva zile o expectoraţie masivă, ce mai, credeam că a venit sfârşitul!

În timp ce stăteam în pat, mama m-a întrebat dacă mi-e mai bine; i-am răspuns să-şi facă datoria creştinească , la care au început bocete, plânsete, apoi a dat fuga după medic, după popă... În tot acest timp în care ei se agitau, am avut un moment de înţelepciune, sprijin divin, că m-am gândit: de ce să mor supărat, când pot să mor zâmbind... şi - preocupat de acest gând - am ieşit din starea de criză, iar când a venit preotul i-am spus de la distanţă că am numai păcate lumeşti şi nimic altceva. Doctoriţa, după ce m-a examinat, mi-a spus că nu mor decât dacă sângele curge din mine ca apa de la robinet. În final, m-am liniştit, iar după două săptămâni, la controlul făcut la Craiova, la doctorul Dumitrescu, acesta - după ce mă întoarce pe toate feţele - mă întreabă de unde am dat acest sânge că nu se vede nimic la plămâni. Era curios şi faptul că toate analizele de laborator erau bune.

Un fapt demn de reţinut este că - în timp ce-mi aşteptam rândul la consultaţie - am stat de vorbă cu un alt bolnav, mult mai tânăr decât mine care, când a auzit ce am, îmi spune:

"- În viaţă nu ne ajută nimic: nici mama, cu grija ei părintească, nici medicul, cu medicaţia şi cu îngrijirile dacă noi, ca nişte criminali , nu facem altceva decât să ne gândim la boală..."

Cred că avea multă dreptate; starea lui, în comparaţie cu a mea, era dezastruoasă.

"Trebuie să ne ajutăm singuri!..."

A trecut anul de concediu medical şi, la începutul primăverii anului 1951 m-am prezentat la serviciu. Aici, surpriză: intreprinderea se desfiinţase şi fusese preluată de "Sovrompetrol". Foştii mei şefi s-au purtat cu mine deosebit de

frumos, de protector, acordându-mi tot sprijinul. Cu puţin noroc s-a găsit şi cartea de muncă, fiind încadrat calculator de norme, o muncă uşoară, plăcută, cu multe deplasări pe teren şi încet, încet am reintrat în ritmul normal de viaţă, mi-am extins relaţiile şi simpatiile din parte celor cu care lucram.

Intreprinderea de foraj , în general, are un caracter nomad, de pionierat, cu rolul de a facilita pătrunderea binefacerilor industriei în lumea satului, a zonelor izolate - ca amenajări de drumuri,curent electric etc... Aşa se face că, în ani, unitatea s-a mutat de la Târgovişte la Corabia, Leordeni Argeş, Izvorani-Ştefăneşti Argeş.

Probleme de sănătate nu am mai avut, dar prudenţa a fost maximă, cu trimiteri în concediu la munte, de două ori pe an.

Întotdeauna mi-a plăcut să respect oamenii, indiferent de poziţia lor socială, câştigând respectul muncitorilor, cărora le calculam drepturile băneşti, respectând şi exploatând la maxim prevederile legale. Eram foarte receptiv la sugestiile oamenilor şi - în mod special - a celor bune.

Aşa se face că prin anul 1955 a intrat la mine în birou un lăcătuş din echipele de intervenţii, nea Gagiu, care - foarte nedumerit - m-a întrebat de ce ei, mecanicii de întreţinere, nu pot câştiga mai mult, la fel cu ceilalţi muncitori. Parcă-l văd şi acum... L-am întrebat dacă ştie carte. Aflând că ştie, i-am arătat regulamentul de premiere. L-a citit cu foarte mare atenţie, spunându-mi că l-a înţeles. Cu toate acestea a insitat, rugându-mă să găsesc o soluţie. I-am explicat că nu există ,dar că singurul care ar putea modifica regulamentul de premiere ar fi ministrul.

Spre surprinderea mea, am aflat că ministrul (de la vremea aceea) fusese coleg cu el, la întreţinere cazane, şi rămăseseră buni prieteni. Ca urmare, nea Gagiu, m-a întrebat ce modificare ar trebui adusă regulamentului pentru a i se mări şi lui salariul. L-am lămurit şi a plecat cu toate îndrumările la minister. Întâlnindu-l pe ministru, după ce au depănat mai multe amintiri, i-a spus şi motivul vizitei lui. Acesta (ministrul) l-a chemat pe

funcţionarul de specialitate, dându-i sarcina să rezolve problema. În timpul în care şeful serviciului făcea modificarea cerută, ministrul se arătă curios să afle cine l-a învăţat. A încercat nea Gagiu să mă protejeze, dar până la urmă i-a spus numele meu. A venit cu scrisoarea de modificare, le-am calculat drepturile băneşti, au dat de băutură în prostie şi totul a intrat în normal.

La puţin timp după această întâmplare, directorul şi inginerul şef s-au întâlnit cu ministrul la o şedinţă de analiză la Valea Caselor şi, în plină şedinţă ministrul îi întreabă cine este acest Brătănescu. Directorul îi răspunde, dar ministrul încheie discuţia. La revenirea în unitate atât directorul, cât şi inginerul şef m-au chemat să le explic ce am făcut. Am explicat cu lux de amănunte ce am făcut, iar inginerul şef (un fricos) îmi spune că voi răspunde pentru asta. Directorul, în schimb, un fost muncitor cu gândire sănătoasă, mi-a spus:

"- Măi tată, foarte bine ai făcut! Dacă vei avea necazuri să vii imediat la mine!"

Nu am avut nici un fel de necazuri, ci numai satisfacţia de a fi făcut un lucru foarte bun, apreciat de şefii mei pe linie ierarhică. Între timp, numele meu se aflase la minister, la trust.

Situaţii de genul acesta au fost mai multe, atât pe linie profesională, cât şi pe linie sindicală - ca responsabil cultural-sportiv, preşedinte C.A.R. şi alte activităţi obşteşti. Rezultatele au fost când bune, când rele, când formale (vezi articolul din ziar, o poză spre amintire).

De multe ori, un sfat bun - primit la timp - face mai mult decât o avere.

După câţiva ani de lucru, într-un concediu de odihnă, am stat câteva zile la Bistreţ. Într-o zi tata, la o discuţie despre cum îmi merge la serviciu, mi-a dat următorul sfat:

" - Silvică tată, în viaţă să te mulţumeşti cu banii câştigaţi cinstit. Pe ceilalţi îi câştigi uşor, dar trebuie să-i dai toţi o dată înapoi..."

Cred că - atunci - sfatul a intrat pe o ureche şi a ieşit pe

cealaltă, dar a rămas undeva în subconştient. O întâmplare norocoasă a scos la iveală acest sfat, care şi-a dovedit valoarea de incontestat.

Eram la Piteşti, la Cantina cu meniu îmbunătăţit, iar la masa unde mâncam s-au aşezat doi domni; din vorbă în vorbă,am aflat că erau de la Curtea Supremă de Control şi că a doua zi urmau să vină în unitatea noastră, pe probleme de salarii. Înainte cu vreo lună, o colegă pontatoare mi-a propus să o las să introducă în pontaj un număr fictiv de oameni, câştigul fiind - bineînţeles - juma-juma. Începutul discuţiei a fost cam aşa:

" - Măi Silvică, tu eşti cel mai prost de aici?"

Am rămas blocat; aşa am aflat că şi ceilalţi colegi ai mei aveau oameni pontaţi fictiv. În final, am acceptat, dar în anumite condiţii impuse de mine. (În acea vreme se practica pontajul fictiv.)

Înainte de a face prima mişcare, m-am întâlnit cu cei de la Controlul de Stat, am plecat la intreprindere cu două ore înaintea programului, am stopat "acţiunea", obligând-o pe Maria să vină cu pontajele corecte. Am avut noroc cu carul! Am evitat o prostie care m-ar fi costat viitorul.

Rezultatul controlului a fost dezastruos, lăsându-se cu imputaţii, cu destituiri etc... . Nici eu nu am scăpat: mi-au găsit calculat la o sondă 1,30 minute în plus; aceasta schimba procentul de premiere de la 3 % la 15%, controlul nefiind de acord cu interpretarea dată de mine textului din regulament. În final, după contestaţii, (am fost în audienţă la sediul lor din Bucureşti) am reuşit să obţin câştig de cauză. Nu am reuşit să demonstrez că 2+2=5, unii din colegii mei având greşeli de adunare, dar ni s-au restituit sumele reţinute.

Din banii primiţi puteam să-mi cumpăr o motocicletă, dar eu nu am reuşit să-mi cumpăr decât o cămaşă şi să fac o excursie la porţile de Fier, pentru a vizita Insula Adakale, ocazie cu care le-am cunoscut pe fetele lui Hogea. M-au invitat acasă, unde m-au servit cu dulceaţă de smochine. Am plecat destul de greu, pentru că fiica cea mică a lui Hogea s-a îndrăgostit de mine şi nu

voia să mă lase să plec. Părinţii ei au intervenit, fiind minoră, şi au făcut-o să înţeleagă; bineînţeles că şi eu am promis că voi mai trece pe-acolo, dar cu timpul... a dispărut şi insula şi fata, construindu-se Hidrocentrala.

La puţin timp după această excursie am fost promovat la Trustul de Foraj Piteşti în postul de inginer la organizarea muncii, cu dispensă de studii.

Încurajat de această promovare, la prima sesiune de examene la A.S.E. m-am înscris şi am devenit student la F.F. Totul a mers bine în primii doi ani de facultate dar , în 1959, şeful meu a plecat la Târgovişte, unde avea familia, iar în locul lui a venit un inginer cu facultate muncitorească, care era şi secretar de partid. Când am cerut recomandare pentru înscriere în anul următor de studii, am fost refuzat pe motiv de "origine nesănătoasă". Aşa se face că , cu ajutorul celor de la minister, care mă cunoşteau de foarte mult timp şi mă apreciau, am obţinut transfer la Intreprinderea de Foraj Tecuci. Mult timp am lucrat în minister, ajutând la centralizarea situaţiilor statistice, datorită faptului că cei de acolo cunoşteau posibilităţile mele intelectuale.

Am ajuns la Tecuci; prima impresia a fost dezastruoasă. Dacă aveam bani plecam înapoi, dar nu puteam că şi aşa aveam multe datorii la colegii de care mă despărţisem; aşă că am rămas.

Am avut norocul ca noul şef să fie un mare domn, Guţă Marinescu, care - deşi avea doar studii medii - m-a ajutat, m-a sprijinit să-mi termin studiile, iar după patru ani în intreprindere am fost decorat cu Medalia Muncii cls. a III-a.

Partea nostimă este că, după ce m-am împrietenit cu toată lumea, m-am decis să devin membru de partid. Mergeam destul de des la un spriţ cu nea Ivan, secretarul de partid, şi tot bătându-l la cap, a acceptat să-mi primească dosarul. După doi ani, la primele alegeri am fost ales secretar de partid, în locul lui nea Ivan. Din respect pentru el, i-am cerut să rămână cu biroul de Protecţia Muncii, în sediul organizaţiei, el fiind şi locţiitor de secretar, şi să participe la toate şedinţele de la Raion. Tot în

această perioadă "am făcut curat" în dosarul meu de cadre, de unde am scos toate referinţele proaste primite de la Bistreţ, de la oamenii cu care am copilărit.

Intreprinderea de Foraj Tecuci a fost ultima unitate din Petrol în care am lucrat. După plecarea mea, aceasta s-a mutat cu sediul la Brăila, iar la puţin timp în comuna Oprişăneşti.

Tecuciul mi-a schimbat total modul de viaţă. La numai un an de la venirea mea în oraş, am întâlnit-o pe cea cu care aveam să-mi împart viaţa.

În toamna anului 1960, în timp ce mă plimbam prin oraş cu un prieten, în zona Parcului, pe partea opusă am zărit o fată blondă, frumuşică, subţirică, cu mers sprinten. Atunci i-am spus prietenului meu:

" - Uite, nea Nicule, dacă m-aş însura în oraşul acesta, cu fata aia m-aş însura!" Rămas surprins de cele spuse de mine, Nicu mă întreabă:

" - Cine este?

- Nu ştiu! " i-am răspuns.

La câteva zile, o zăresc din nou pe stradă, în compania unei colege de serviciu, Demetrina. Bucuros că o cunoaşte, mi-am rugat colega să mi-o prezinte. Aceasta m-a chemat după-amiaza pe la ea, chemând-o şi pe Doina (aşa se numea fata blondă). După plecarea noastră, tatăl Demetrinei i-a şi spus:

" - Ăştia doi se vor căsători!..."

Şi aşa a şi fost!....

Aproximativ după o lună, am rugat-o pe aceeaşi bună prietenă să o invite pe Doina la o plimbare, la care ea să nu vină şi să mă lase pe mine în locul ei. Ne-am întâlnit în faţa Poştei din oraşul Tecuci. Înainte de a face primii paşi, am întrebat-o:

" - Vrei să te căsătoreşti cu mine?"

La o asemenea întrebare a rămas blocată. Atunci am luat-o de mână şi i-am spus:

" - Hai să mergem, că văd că eşti de acord!"

Peste câteva zile, am mers şi i-am cerut mâna la părinţi,

urmând ca Revelionul anului 1961 să-l facem împreună, urmat fiind de formele pentru căsătorie.

S-a întâmplat totuşi un mic incident. Viitorul meu socru (să-l odihnească Dumnezeu!) a vrut să-mi vadă dosarul şi i l-a cerut unui inspector de cadre. Eu, speriat de verificări, nu am vrut să continui relaţia. I-am reproşat Doinei cele întâmplate, iar Revelionul a fost făcut de fiecare cu prietenii lui.

Anul următor am reluat relaţia. În fond, mie îmi plăcea fata! Aşă că la 16.04.1961 ne-am căsătorit. La căsătoria noastră au participat fraţii mei şi colegii de la serviciu de Foraj. Nu am făcut nuntă, vinovat de aceasta fiind eu, pentru că nu aveam - încă - încredere în sănătatea mea.

Fac precizarea că până la ofiţerul Stării Civile nu am ştiut câţi ani are viitoarea mea soţie.

Am plecat să-mi cunoască părinţii, însoţiţi de socrul meu, care era un om foarte plăcut, simpatic şi foarte comunicativ.

Întâlnirea cu oltenii din Bistreţ a fost deosebită!

În sat eram foarte cunoscut şi simpatizat, iar când le-am prezentat soţia, majoritatea îmi spuneau "că e cam spelbă (blondă) şi cam tinerică.

" - Câţi ani are?

- Câţi îi daţi?

- 16 - 17...

- Mai puneţi!...

- 18 - 19...

- Mai puneţi!..."

Şi aşa, din aproape în aproape, au ajuns la 22 de ani...

Familia mea a fost deosebit de încântată şi absolut toţi au îndrăgit-o atunci; de altfel, şi acum, după 45 de ani de căsnicie!

Bietul tata, după ce a cunoscut-o, a plecat cu mine prin curte, ca să-mi arate ce a mai făcut, m-a luat după umeri şi mi-a spus:

" - Silvică tată, îmi place, eşti un băiat cu minte!"

La aproximativ un an de la căsătorie, în timp ce eram în sala de examen, la Planificarea Economiei, am simţit ceva cald

în gură: aveam din nou hemoftizie, după o perioadă de ani de zile. Am lipit mâna stângă de corp, m-am ridicat uşor şi am părăsit sala de examen, fără a putea da explicaţii profesorului decât prin semne. De aici, un nou calvar, atât pentru mine, dar mai ales pentru soţia mea şi familia ei...

Dumnezeu mi-a scos în cale, după câţiva ani, un bun prieten, fost coleg de liceu, care acum era medic ftiziolog, dr. Galbenu Marin. El a avut probleme asemănătoare şi tocmai datorită acestui necaz şi-a ales această specializare. Într-o discuţie amicală l-am întrebat:

" - Marine, poţi să mă vindeci?

- Da, Silvică, dar cu o condiţie!

- Care?

- Să ai răbdare şi să nu mă baţi toată ziua la cap!"

Am stabilit să mă internez; am stat şapte luni internat, timp în care mi-a descoperit varice pe bronhii, m-a cauterizat, mi-a făcut tratament specific unor astfel de cazuri, iar la finalul celor şapte luni m-a externat, scriindu-mi pe biletul: "vindecat". La despărţire, mi-a spus:

" - Silvică, eşti vindecat, dar nu pleci cu mâna goală, pleci cu o hepatită cronică, dar din asta se moare la 80 de ani!"

Acum trebuie să mă străduiesc să ajung la 80 de ani!

În perioada cât am stat internat, l-am cunoscut - în cabinetul dr. Galbenu - pe celebrul epigramist Păstorel Teodoreanu, care îşi refăcea sănătatea după o perioadă destul de lungă de puşcărie, din motive politice.

La una din aceste întâlniri, la care participau 2-3 medici, eu şi Păstorel, au început să se spună tot felul de glume.

Păstorel, la un moment dat, întreabă:

" - Câte cacofonii sunt admise în limba română?"

Medicii au răspuns că sunt trei, Păstorel - nu; aşa au ţinut-o un timp, iar la un moment dat dr. Galbenu, sigur pe el, dă răspunsul:

" - Trei: Biserica Catolică, Tactica cavaleriei şi Ion Luca

Caragiale." Păstorel intervine şi spune că sunt patru la număr.

" - Care este a patra? " - sare dr. Galbenu.

" - Nu mânca căcat!" - a răspuns Păstorel.

S-a râs cu hohote, dar nimeni nu s-a supărat.

Atunci am aflat şi unul din motivele pentru care Păstorel făcuse puşcărie.

În perioada de început a dictaturii proletare au fost schimbate numele străzilor din Bucureşti. "Bulevardul Bonaparte" nu a scăpat nici el de o astfel de transformare, astfel că a primit numele de "Bulevardul Ilie Pintilie". Cu această ocazie, Păstorel a scris următoarea epigramă:

"Mare-a fost el - Bonaparte,

mare-a fost, da-n altă parte,

căci aici, în Românie,,

mare eşti tu, măi Ilie!

Şi de-o fi vreodat să fie

strada alt nume să poarte,

eu propun să i se spuie:

ori „Napoleon Ilie“ ori „Ilie Bonaparte“ ! "

Acest lucru se întâmpla în 1963, iar pe timpul cât am stat internat mi-am dat examenul de an apoi, în anul următor, (1964) am absolvit A.S.E.-ul fericit cum nu vă puteţi imagina. Am trăit aceeaşi bucurie şi senzaţie de plutire ca atunci când mi-a născut soţia pe Mugur (respectiv, peste patru ani, în 1968).

Am reînceput serviciul, am terminat facultatea, am devenit membru de partid, am fost decorat şi, mulţumesc lui Dumnezeu, nu am mai avut probleme până în 1980, dar de altă natură. În acelaşi timp am început să urc pe scara socio-profesională.

Prima încercare a fost propunerea de a accepta postul de director la "Industria Locală - Tecuci". Am fost invitat la Raionul de Partid, care mi-a făcut propunerea şi apoi la Adunarea Generală, unde urma să cunosc o parte din problemele noii unităţi, cât şi pe viitorii colaboratori. Impresia făcută de cei prezenţi n-a fost prea bună. S-a prezentat la mine un morar, înalt

şi foarte impozant, spunându-mi că el este la Moara X. În acel moment am avut impresia că-l aud spunând că pe acesta îl cumpăr cu doi saci de făină. Alt motiv care m-a făcut să nu accept a fost faptul că viitorul meu şef direct a venit la şedinţă beat şi nici nu a avut curiozitatea să mă cunoască. A doua zi se stabilise deja să merg la Galaţi, la regiune; când a venit maşina să mă ia, l-am trimis pe şofer înapoi la unitate, şi aşa au înţeles că refuz.

Precizez că în tot acest timp mă aflam în concediu de odihnă şi la expirarea acestuia m-am prezentat la lucru. Directorul, în glumă, m-a luat la rost, dar în final mi-a spus să trec la treabă.

În cursul anului 1965, Intreprinderea de Foraj s-a mutat la Brăila, iar eu am încheiat cu activitatea de petrolist. Ca familist, nu-mi mai plăcea viaţa de nomad.

Directorul Fabricii de Conserve - Tecuci, care era un tip foarte isteţ, curajos şi întreprinzător, m-a întrebat dacă nu vreau să trec la el, ca şef Serviciu Plan. Am fost de acord şi aşa am trecut într-un sector de producţie cu totul nou pentru mine.

La puţine zile de la angajare, directorul a venit de la o şedinţă de la Raion foarte supărat deoarece nu a putut răspunde care era situaţia la zi din unitate. Atunci, l-am rugat să-mi spună cam ce doreşte, apoi să-mi acorde un răgaz de o zi pentru a concepe un sistem de informare cât mai sintetic dar, în acelaşi timp, să răspundă la toate întrebările. În final i-am prezentat un tablou cu toate datele posibile pe un carton format A4, în care erau trecuţi toţi indicatorii intreprinderii, care era completat zilnic, astfel că în orice moment avea în faţă toată imaginea indicatorilor. Din acel moment, nu a mai fost prins pe picior greşit, având o situaţie exactă. Tot din acel moment, a început să se laude peste tot, la partid, la Minister, că are un şef de plan "super".

Anul 1968, luna martie, mi-a adus cea mai mare bucurie a vieţii. În timp ce eram în şedinţa de raport de producţie, secretara a deschis uşa, şi m-a anunţat că am un băiat. Vă imaginaţi că din acel moment toată lumea era a mea, am plecat la spital să-mi văd odrasla şi soţia, după care i-am cinstit pe toţi cu un vin bun.

Efectul laudelor directorului a fost că, în octombrie 1969, la înfiinţarea Centralelor Industriale, am fost promovat ca director economic la Combinatul de Industrie Alimentară Galaţi

Intrarea mea în Galaţi s-a făcut pe uşa din faţă, având în subordine tot ce se chema aliment: carne, lapte, biscuiţi, conserve, spirt, vin, plus sectorul transporturi.

Unitatea nou înfiinţată a supravieţuit un an şi patru luni, timp în care mi-am făcut foarte mulţi prieteni în ţară, multe relaţii, care au jucat un rol major în viitorul meu.

Prezenţa mea la "Fabrica de Conserve" - Tecuci mi-a dus multe satisfacţii legate de activitatea de producţie, care pentru mine era ceva nou, dar şi faptul că am întâlnit oameni de treabă, deschişi, fără meschinării.

Totuşi, trebuie să recunosc, cea mai mare realizare a vieţii a fost naşterea fiului meu!

În timpul cât am lucrat în industria alimentară, am urmat cursuri de perfecţionare profesională la CEPECA - Otopeni, cu profesori din lumea capitalistă şi aceste cursuri m-au ajutat să înţeleg diferenţa dintre sistemul socialist şi sitemul capitalist, plus atitudinea faţă de muncă şi comportamentul oamenilor din cele două sisteme, realitatea şi nu lozincile de la învăţământul de partid.

Finalul activităţii mele în industria alimentară l-am aflat la Braşov, în timp ce mă aflam la instruire în vederea aplicării noului plan de conturi. Lectorul, un director din Minister, a trebuit să plece urgent, să fie prezent la împărţirea posturilor, altfel risca să rămână pe dinafară.

Primele măsuri la revenirea în Galaţi au fost să asigur revenirea angajaţilor la vechile posturi; apoi, eu am fost propus să trec director la "Fabrica de Conserve" - Tecuci (lucru pe care l-am refuzat) sau la "I.L.F.". Galaţi.

Visul meu era să fiu într-o unitate mare...şi aşa am ajuns în Combinatul Siderurgic Galaţi.

Timp de patruzecişicinci de zile m-am ocupat de predarea

gestiunii către unităţile componente ale C.I.A., după care m-am transferat la Combinatul Siderurgic, la Uzina de Piese de Schimb şi Reparaţii Siderugice, în postul de şef de birou la Normare-Salarizare, unitate fără personalitate juridică, cu relaţii strict în cadrul Centralei Industriale.

În timpul celor patruzecişicinci de zile, cât a durat până mi-a fost aprobat transferul în C.S.G., toţi foştii colaboratori mă compătimeau, considerând că am rămas fără serviciu. Fiind nou în Galaţi, nu aveam nici cunoştinţe apropiate.

Un sprijin deosebit la intrarea în C.S.G. l-am primit din partea d-lui. Dr. Ing. Costică Popescu, mare domn, mare specialist în probleme de reparaţii siderugice, un creator de cadre de conducere prin acordarea încrederii şi libertăţii depline şefilor de compartimente din cadrul unităţii, cei mai mulţi conducători din C.S.G. provenind din cadrul UPSRS.

Perioada 1971 - 1976 a fost deosebit de benefică. M-am înscris şi am terminat cursurile post-universitare în specialitatea "analiză economică financiară", prezentând ca lucrare finală o temă originală din domeniul normării şi salarizării, reflectată în rezultatele financiare. Am fost felicitat de comisie pentru conţinut, dar mai ales pentru modul de prezentare convingător. Activitatea desfăşurată într-o unitate cu specific construcţii de maşini m-a ajutat să învăţ dar, în acelaşi timp, am observat că orice lucru pe care-l faci e bine să-l consemni în scris şi să vorbeşti mai puţin despre el.

După o perioadă de cinci ani în cadrul UPSRS, timp în care am cunoscut majoritatea factorilor de decizie din C.I.S. Galaţi, din data de 08.03.1976 am fost promovat în postul de şef Serviciu Desfacere. Îmi aduc aminte că, în timpul premergător numirii, Ing. Biter din Serviciul Mecanic mi-a spus:

"- Măi Brătănescule, postul ăsta îţi vine ca o mănuşă, nu-ţi trebuie decât 5% cunoştinţe tehnice!"

Cred că a avut dreptate.

În primele zile veneau la mine diverşi cunoscuţi şi-mi

spuneau în cine să am încredere şi în cine să nu am, pe cine să mă bazez. Totdeauna am avut încredere în oameni, am primit sugestiile şi recomandările lor, dar niciodată nu am luat decizii fără observaţii personale şi convingeri proprii. Am mers pe principiul că un general bun câştigă războiul cu armata pe care o are la dispoziţie.

Primul lucru pe care l-am făcut, după studierea Regulamentului de Funcţionare a serviciului, a fost vizitarea tuturor locurilor de muncă şi apoi convocarea întregului colectiv, exprimându-mi punctul de vedere şi modul cum vreau să se lucreze.

Nu am putut să suport în viaţa mea intriganţii, turnătorii, fitiliştii şi chiulangii profitori.

Am reuşit să impun faptul că atunci când avem de lucru, toată lumea să fie pe baricade, iar când nu - respectăm programul normal de lucru.

Am avut şi situaţii când găseam pe drum salariaţi din subordine, ce lucrau în schimburi, plecaţi înainte, dar aceasta numai după ce asiguraseră predarea documentelor de expediere a tablei către C.F.R. Opream maşina,îi luam cu mine până în oraş, singurul lucru despre care îi întrebam era dacă au asigurat predarea documentelor de expediţie. Trebuie să remarc faptul că niciodată nu am avut probleme când a trebuit să să lucreze peste program. Am introdus lejer sistemul de colaborare între serviciile cu care intram în contact, evitând situaţiile destul de neplăcute ce se ivesc frecvent în desfăşurarea activităţii profesionale.

Pot să afirm cu toată răspunderea că, într-un timp relativ scurt, colectivul a înţeles ce vreau, a înţeles că sunt corect cu ei, respectându-i pe oameni şi ca salariaţi, acordându-le încrederea pe posturile pe care era fiecare. Atunci când am observat diverse abuzuri, abateri grosolane la cineva, începeam să-l urmăresc discret, făcându-i observaţii la obiect şi după o perioadă îl aduceam pe linia normală. Au fost şi cazuri când a trebuit să-i

laud nemeritat, dar eu urmăream de fapt să scap de ei. Aşa se face că destui au căzut în plasă şi veneau să le dau transferul; după puţin teatru, bineînţeles că le dădeam transferul, dar de fapt asta şi urmăream.

Am avut şi surpriza ca două salariate, frumoase foc, să lipsească de la lucru, fapt ce m-a determinat să le desfac contractul de muncă. Surpriza, însă, a venit din partea securistului pe Direcţia Comercială, care a venit la mine şi m-a întrebat:

"- Ce faci, d-le. Brătănescu, ne desfiinţezi sectorul?"

Din acel moment am început să fiu mai atent şi, înainte de a lua vreo măsură mai severă, verificam bine la ce mă puteam aştepta.

O situaţie cu totul aparte a fost următoarea:

Într-o zi, vine la mine şeful de la Biroul Diverse care îmi prezentă un coleg de-al lui de facultate, rugându-mă să-l angajez. Înainte de a-mi da acceptul, l-am întrebat:

"- Domnule, ştii să bei?"

El s-a blocat, iar colegul lui, ca să salveze situaţia, mi-a răspuns:

"- Ei, şefu, bea şi el ca noi toţi..."

De fapt, pusesem degetul pe rană. Finalul a fost dureros pentru că, după un timp - din cauza băuturii - s-a îmbolnăvit şi a murit.

Am scris aceste rânduri mai mult pentru cei care le vor citi, ca să înţeleagă faptul că a fi salariat nu înseamnă că ai numai dreptul de a primi salariul, mai trebuie să mai şi munceşti şi să mai şi respecţi nişte reguli elementare de comportament.

În relaţiile cu beneficiarii, am mers pe idee respectului reciproc şi am fost receptiv la solicitările acestora.

În primele zile, în timp ce citeam corespondenţa, am găsit o scrisoare de la Intreprinderea "Unio" Satu Mare, scrisoare care aducea o serie de acuze la adresa Serviciului Desfacere şi a C.S.G., cum că se duce o politică de discriminare etnică, etc... . Eram în primele zile de lucru ca şef serviciu şi această scrisoare

m-a blocat. Am chemat secretara la mine şi i-am cerut să-mi facă legătura cu şeful serviciului care semna scrisoarea respectivă. L-am luat direct:

"- Domnule, eu sunt oltean şi am foarte mulţi prieteni maghiari; aş vrea să mi te fac prieten şi pe dumneata, dar pentru aceasta trebuie să ne întâlnim la Galaţi, pentru stingerea conflictului. Consideraţi că accept 50% din divergenţe, dar celelalte sunt în favoarea mea."

A fost de acord şi mi-a promis că vine în câteva zile la Galaţi.

Peste câteva zile, a intrat la mine în birou un domn puţin mai în vârstă decât mine, care s-a recomandat Anderco. Am consultat amândoi scrisoarea; m-am uitat peste punctele alese de el, rugându-l să schimbe unul din punctele divergente, alegându-şi altul, iar el a fost de acord. Imediat am chemat salariata care se ocupa cu divergenţele la nivel de Centrală Industrială, i-am dat hârtia să o bată la maşină, apoi să se prezinte la semnat cu procesul-verbal de conciliere. În acest timp l-am servit cu o cafea (nechezol, de fapt) - asta era la modă pe atunci - şi am mai stat la poveşti. În timp ce aşteptam să vină fata cu hârtiile, să le semnăm, i-am spus:

" - Ei, acum scoate palinca!"

El a rămas blocat şi, puţin timid, mi-a răspuns:

" - Domnule, nu mă aşteptam să rezolv aşa de repede, dar promit că vă trimit!"

S-a ţinut de cuvânt şi mi-a trimis cinci litri de palincă, iar din partea delegatului care a venit de la Satu Mare am mai primit o sticlă de un litru, aceasta avea o vechime de doisprezece ani, fusese ţinută în butoi de dud, ...ce să vă spun, a fost cea mai bună băutură băută în viaţa mea!

Astfel s-a rezlovat - cu succes - primul conflict cu beneficiarii.

Semestrial, aveau loc contractări ale producţiei, timp în care beneficiarii veneau şi încheiau contracte la nivelul repartiţiilor primite de la Ministerul Metalurgiei. Această perioadă dura câte cincisprezece-douăzeci de zile; era o perioadă de iad: veneau

zilnic cca. doăuzeci de beneficiari - directori, şefi de serviciu - care intrau în biroul meu, iar eu nu puteam să las nerezolvate problemele curente ale serviciului pe care îl conduceam.

Aveam o mare calitate: treceam cu foarte mare uşurinţă de la o problemă la alta, de la un beneficiar la altul, într-un mod foarte operativ, chemând la mine salariatul care răspundea de problema respectivă, indicându-i ce are de făcut. Treceam foarte uşor de la starea de enervare la starea normală, cu zâmbetul pe buze, fără a-mi descărca nervii pe alte persoane, îmi ceream scuze, după care zâmbeam şi treceam la treabă.

După câteva contractări de acest gen, directorul de la Uzinele "23 August" mi-a spus:

"- Domnule, stau şi te admir cum treci de la o stare la alta, dar zâmbetul de pe buze nu-ţi dispare niciodată!"

În timp, am început să simt aprecierile, stima şi chiar dragoste din partea beneficiarilor pentru modul corect şi operativ cu care rezolvam problemele.

Pot spune, fără să greşesc ori să exagerez, că la mine în birou nu au intrat doi oameni: Ceauşescu şi Dăscălescu, primul secretar, fiindcă aceştia mă chemau la ei.

Foarte mulţi miniştri, directori de mari intreprinderi consumatoare de metal şi-au dat seama că problemele lor se rezolvă prin mine şi atunci veneau direct, stabileau condiţiile şi modul de rezolvare, după care mergeau direct la conducere pentru aprobările de rigoare; în acest mod, scurtau timpul pe care ar fi trebuit să-l petreacă în Combinat.

În procesul de producţie al laminatelor, rezulta foarte multă tablă "cu abateri" - de grosime, de formare a unor pachete de tablă subţire şi zincată, capete de rulou - care nu erau acceptate de beneficiari şi trebuiau retopite. Acest lucru influenţa negativ coeficientul de scoatere a metalului.

O dată cu trecerea timpului, am acumulat mai multă experienţă, am urmărit mai de aproape modul cum se făceau livrările de tablă către beneficiari, m-a cunoscut mai bine

conducerea Combinatului. Aşa se face că, într-una din zile, când ministrul adjunct C. era mai liber, am intrat în birou la dânsul (era şi director general) şi l-am întrebat:

"- Domnule ministru, nu credeţi că se aruncă foarte multă tablă la topit, şi asta doar pentru nişte defecte minore?

- Da, măi Brătănescule, dar ce să facem dacă o respinge C.T.C.-ul şi nu o acceptă beneficiarii?"

Atunci i-am făcut o propunere: să-mi dea voie să fac un sondaj de piaţă si să fie de acord ca această tablă să aibă un preţ mai mic. A fost de acord.

După aproximativ o săptămână, i-am prezentat rezultatul sondajului. A chemat imediat pe cei de la preţuri şi aşa s-a născut tabla recuperabilă, foarte căutată în Cooperaţie şi în unităţile care executau flanşe. Din acel moment s-a îmbunătăţit coeficientul de scoatere a metalului, dar şi realizarea disciplinei contractuale.

În urma acestei realizări, drept recompensă, ministerul m-a propus să fac parte din delegaţia ce urma să plece în R.D.G. Aşa se face că, în anul 1978, am vizitat Berlinul de Est, timp de o săptămână.

Perioada de lucru în cadrul C.S.G. a fost o perioadă cu multe satisfacţii profesionale, dar am avut şi surpriza să fiu sancţionat (pentru prima şi ultima dată din cariera mea!) cu diminuarea salariului cu două clase de salarizare, dar pentru ce vină nu ştiu nici astăzi! (Sancţiune dată de Dr. Gral. M.G.)

În calitatea mea, de şef Serviciu Desfacere, aveam şi obligaţia de a urmări realizarea sarcinilor de colectare şi predare a materialelor recuperabile: hârtie, uleiuri uzate etc... . Observând că uzinele din componenţa Centralei Industriale nu-şi achitau obligaţiile, i-am atenţionat în scris.

( Fac precizarea că funcţia mea era la nivel de Centrală Industrială, iar uzinele din componenşa Centralei erau unităţi fără posibilitatea de a intra în relaţii cu unităţi din afara Centralei, iar din punct de vedere ierarhic erau în subordinea Centralei.)

Această scrisoare de atenţionare l-a deranjat pe dl. Dr. D.

de la Uzina Aglomerare Furnale, care s-a plâns la dl. Dr. Gral. M., iar acesta, fără nici un fel de analiză, m-a sancţionat.

Reacţia mea? Imediat am contestat la Comisia de Litigii unde, bineînţeles, am câştigat!

Această aroganţă, îngâmfare şi necunoaştere a ierarhiei administrative mi-a lăsat un gust amar, dar am mers mai departe, nu m-am descurajat.

În relaţiile cu subordonaţii, cu colaboratorii mei am fost cât se poate de obiectiv, fără patimă, dar cu multă fermitate.

La un moment dat, am primit informaţia că unul din şefii de birou face abuzuri şi pretinde atenţii de la beneficiari. Imediat am luat măsura rotirii cadrelor şi l-am trecut în alt sector, cu mai puţină importanţă. Tot el m-a pus într-o situaţie neplăcută atunci când, folosindu-se de numele meu, a cerut de la BATMM - Bucureşti trei seturi de motor, pe bani, dar în acea perioadă era o criză fantastică de astfel de produse. Într-o convorbire telefonică cu directorul acestei unităţi, acesta îmi spune că mi-a satisfăcut cererea, la care eu am rămas blocat, neştiind despre ce este vorba. Imediat l-am chemat la mine şi l-am atenţionat că la prima situaţie de acest gen ne despărţim. Nu ştiu dacă s-a potolit, fiindcă era un tip cu mult tupeu.

După plecarea Dr. Gral. C. la Bucureşti, a venit, în calitate de director general, Dl. Ministru adjunct T. .Aşa cum - la numirea mea în postul de şef serviciu - au venit la mine să-mi spună tot felul de minuni despre viitorii mei colaboratori, cred că tot aşa s-au dus şi la dl. Ministru, să-i spună tot felul de lucruri despre mine (îi ştiu, dar tac!).

Zilnic, la ora 9, aveam şedinţe operative şi disciplina contractuală.

Într-una din aceste şedinţe, Ministrul îmi spune:

"- Măi Brătănescule, nu prea am auzit lucruri bune despre tine...

-Ştiu, domnule Ministru, dar eu am încredere că dumneavoastră vă veţi face o impesie corectă despre mine şi aceasta într-un timp foarte scurt!"

Totul a mers bine şi, la un moment dat, a căpătat încredere deplină în mine şi îmi încredinţa direct multe situaţii delicate spre rezolvare.

Într-o altă şedinţă îmi spune, pe un ton de tachinat:

"- Măi Brătănescule, eu nu mai ştiu când tu minţi sau când spui adevărul ?

- Domnule Ministru, eu mint o ţară întreagă, dar pe dumneavoastră nu am voie să vă mint. Dumneavoastră trebuie să cunoaşteţi adevărul de la mine, fiindcă eu am în permanenţă legătura cu beneficiarii. Chiar dacă vă mai mint câteodată, în şedinţe, o fac pentru a-mi acoperi colegii, ştiind că a doua zi problema este rezolvată.

- Măi, al dracului, tot oltean, tot în picioare ai căzut!..."

În altă ordine de idei, vreau să mai ştiţi că am avut omare contribuţie la înfrumuseţarea oraşului Galaţi.

În anul 1977, conducerea judeţului - prim secretar, C.D., directorul general C. Velincov, directorul Şantierului Naval, ing. M. - a hotărât, la solicitarea Comitetului de Artă şi Cultură, să înfiinţeze o tabără de sculptură în metal.

Directorul general Velincov m-a chemat şi m-a întrebat dacă mă descurc să expediem la S.N.G. pentru această acţiune cca. 350 tone tablă groasă de 20-40 mm. . L-am asigurat că se poate, şi în cea mai mare discreţie am luat măsurile corespunzătoare. Tot în cadrul acestei acţiuni s-a discutat cu ing. P.M., director U.L.P. , iar acesta a discutat la rândul său cu factorii de execuţie, respectiv cu ing. P.T., şef secţie L.T.G. .

Totul a decurs normal , iar tabla nu necesita să aibă o calitate anume, aşa că s-a sortat din căderile ce aveau loc frecvent pe fluxul de fabricaţie, tabla care în nici un caz nu putea fi folosită în construcţii industriale, dar pentru lucrările de artă era perfectă.

Sincer să fiu, simt o mare bucurie, am un sentiment de mândrie că am participat, indirect, la realizarea acestor lucrări, care dau un farmec aparte Falezeii Galaţiului, constituind unicat în ţară.

Nu pot să nu amintesc si un mic incident legat de această acţiune: La puţin timp după plecarea dl. C.D. la Bucureşti, înainte de a fi numit prim ministru, a venit în control un salariat de la I.T.F.S., care mi-a cerut să-i prezint actele cu care a plecat tabla către S.N.G. . I-am răspuns scurt, că îi furnizez eu toate datele, dar cu o condiţie: să fiu chemat de dl. C.D. şi să-mi dea sarcină să prezint actele la control. De atunci nu l-am mai văzut, iar între timp dl. C.D. a fost numit prim ministru.

Aşa s-a încheiat acest episod; un prost nu a putut stopa acţiunea, iar Galaţiul se mândreşte cu aceste lucrări de artă.

( În perioada dinainte de 1989 toate aceste acţiuni se făceau prin dragoste de frumos, faţă de urbea în care îţi trăiai viaţa, participanţii având curajul de a-şi asuma riscurile corespunzătoare situaţiei.)

Încă de la începutul activităţii în domeniul comercial am legat multe prietenii. Valoarea prieteniei ar trebui să fie pentru toţi aceeaşi dar, constaţi, în timp, că nu toţi prietenii au aceeaşi valoare.

O prietenie totală, sinceră şi de durată am legat cu şeful Serviciului Aprovizionare, Mircea Nicu. Fraţi să fi fost şi nu ne-am fi înţeles atât de bine în plan profesional, cât şi personal!

Împreună am trăit emoţiile eventualei lui numiri ca director comercial, dar pentru faptul că nu ştia să cânte la Secu, că era prea cinstit, a fost preferat dl. R. .

Modul lui - şi al meu - de a gândi era specific gândirii sănătoase a fiilor de ţărani, cei care au fost dintotdeauna baza societăţii româneşti.

El provenea dintr-o familie de dascăli de ţară, care au ştiut să transmită fiilor dragostea faţă de adevăr, cinstea şi iubirea faţă de semeni şi neam.

Conlucrarea dintre noi a fost benefică pentru C.S.G. în cei câţiva ani cât am fost împreună, până în anul 1980 când un accident nenorocit ne-a despărţit. În acelaşi an eu am avut o nouă cumpănă în viaţă, pentru că a trebuit să fiu operat din nou; se

pare că eu am avut mai mult noroc, deoarece am supravieţuit, dar prietenul meu, nu.

Tot împreună ne făcusem planuri să ne construim casa la Soveja, am ales locul, dar toate au rămas în faza de vis...Abia în anul 1994 fiul meu, Mugur, a făcut realizabil acest vis, cu ajutorul meu şi al rudelor apropiate ale prietenului meu, Mircea Nicu. (vezi foto în anexă)

Viaţa mea, ca şef serviciu, a decur normal, relaţiile cu beneficiarii fiind din ce în ce mai bune, dar nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi în ceea ce priveşte relaţia cu directorul comercial R. . În urma unor necazuri, legate de exportul de tablă în S.U.A., prin sacrificarea lui E., de la Serviciul Export, mi-am dat seama că nu merită să mai lucrez cu el în postura de şef serviciu.

În ziua în care am împlinit 57 de ani, i-am cerut Ministrului adjunct T. schimbarea din funcţia de conducere şi trecerea pe un post de execuţie. (Mult mai târziu, ministrul mi-a confirmat că a vrut să-mi aprobe cererea, dar că nu a vrut dl. R.) În final, mi-a aprobat cererea, dar am trecut tot pe un post de conducere, ceva mai mic, şi cu un minus la salariu de o mie de lei. Această situaţie a durat un an, iar la o întâlnire cu directorul B.J.A.T.M., dl. Baroga, l-am rugat să mă ajute să plec din Combinat.

Mi-a spus că va trebui să mai aştept puţin şi că-mi va da un răspuns.

În tot acest interval de timp, dl. Baroga îşi aranja să plece din M.A.C.F. în Cooperaţie. Primul secretar de atunci, dl. D. C., i-a pus o condiţie; să-i aducă un înlocuitor care să-i rezolve problemele de a doua zi după numire. Dl. Baroga m-a propus pe mine şi aşa am ajuns director la B.J.A.T.M., este adevărat că şi cu puţine emoţii.

Având vârsta destul de înaintată, aproape de pensionare, ministrul C. Şi secretarul de stat B. m-au atenţionat că totuşi vârsta ar putea constitui un inconvenient. La întrebarea dînşilor, dacă este adevărat că am 58 de ani, eu ce puteam să răspund? Într-un moment de inspiraţie al soţiei, cu care mă consultasem,

aceasta mi-a sugerat un posibil răspuns, pe care l-am şi dat:

"- Sper că nu sunt obligat să ies la pensie înainte de vârsta de 62 de ani, nu? Mai ales că fiul meu este student şi are nevoie de ajutorul meu material."

A doua zi am fost chenat şi instalat ca director al B.J.A.T.M. Galaţi (azi, COMAT Galaţi).

Rezultatele muncii au apărut imediat, având relaţii în lumea marilor furnizori de materiale, formate în timpul cât am lucrat în C.S.G., dar şi cele păstrate din perioada cât am fost director în Industria Alimentară. Aceste relaţii mi-au deschis toate uşile, iar eu - la rândul meu - am introdus subordonaţii mei, din noua postură, să poată asigura materialele solicitate de beneficiarii Bazei.

Mult timp după plecarea din C.S.G. veneau la mine beneficiari ai Combinatului să mă salute, să mă vasă, bucurân-du-se de noua mea reuşită.

O situaţie nostimă a fost când a venit la mine, la B.J.A.T.M., directorul de la Uzinele "23 August" - Bucureşti, cu care am rămas prieten, dar care era prieten şi cu primul secretar, dl. D.C. La o întâlnire cu acesta, prietenul meu bucureştean l-a întrebat cum se descură la Galaţi, în noua postură de prim secretar. Răspunsul a fost că nu se aştepta să obţină rezultate atât de bune, iar acest lucru a fost realizat cu doi oameni, care i-au adus la timp toate situaţiile cerute; efectiv, considera că a făcut minuni cu aceşti doi directori. Cine erau aceştia? Primul era dl. A. Cruceanu de la Baza de Aprovizionare a Agriculturii, iar cel de-al doilea, eram eu.

În această perioadă au fost renovate Spitalul Judeţean, Policlinica Municipală, Spitalul Militar, Muzeul de Artă Contemporană şi Muzeul de Istorie, plus Liceul Pedagogic, care era într-un stadiu de degradare de nedescris. Toate materialele necesare reparaţiilor s-au dat fără cote, fără repartiţii, cu livrare imediată, deşi regimul repartiţiilor de materiale era foarte strict.

Vreau să scot în evidenţă faptul că în B.J.A.T.M. am fost

primit de salariaţi destul de bine, mai ales că mulţi dintre ei mă cunoşteau.

Prima măsură luată după instalarea în Bază a fost să împrejmuiesc spaţiul Bazei cu gard metalic. Nici azi nu am înţeles de ce au stat atâţia ani, cu o suprafaţă aşa de mare, fără nici un fel de asigurare; prin curtea Bazei intra şi ieşea cine vrea şi cine nu vrea, fără să-l întrebe cineva de sănătate.

A doua măsură, a fost acoperirea cu dale de beton a întregii suprafeţe de depozitare şi a drumurilor interioare.

Ultima măsură - şi cea mai plăcută! - a fost aceea de a aduce şi planta pomi fructiferi, în special nuci; toţi nucii sunt plantaţi sub supravegherea mea directă. Au crescut sub ochii mei, dar cu regret trebuie să spun că, după plecarea la pensie, nu am reuşit să mănânc măcar o nucă.

În relaţiile cu Ministerul nu am avut nici un fel de probleme. Indicatorii economici au fost întotdeauna depăşiţi, fiind considerată o unitate fruntaşă pe Minister.

O situaţie aparte s-a petrecut în anul 1989, în data de 14 decembrie, în şedinţa de analiză săptămânală: am primit sarcina să merg la Zalău, să procur o cantitate însemnată de ţeavă de la Fabrica de Ţevi, necesară unităţilor din judeţ. Am primit indicaţia să nu plec cu mâna goală, ci să merg bine echipat. Aşa că, bine înarmat cu câteva cartoane cu sticle din cel mai bun vin din judeţ şi preparate din carne, am plecat la drum.

Am precizat data, şi veţi vedea cât de importantă este.

La dus, am trecut prin 7-8 judeţe, iar noaptea de 14/15 decembrie am dormit la Cluj. Am încercat să vizităm catedrala din centrul oraşului, dar a fost imposibil. În jurul ei erau parcate numai maşini cu număr de înmatriculare unguresc, iar la intrare erau grupuri-grupuri de unguri, aşa că am fost nevoiţi să renunţăm. Am plecat la hotel, hotărâţi să servim masa cât mai repede şi să ne odihnim, pentru ca a doua zi să plecăm mai devreme.

Hotelul din Cluj era situat într-un parc pe care noi l-am traversat, dar la un moment dat, lângă bordura unei alei a parcului

era să pun piciorul pe ceva. După ce am trecut, ma-m uitat mai atent şi am observat că era un om, cred că era mort, peste el erau căzute frunze. Am trecut mai departe fără să schiţez vreu gest. La hotel, în cameră, şoferul îmi spune:

"- Domnule director, aţi văzut că în parc era un om mort?

- Taci din gură, nu mai spune nimic, că nu am chef să-mi pierd timpul în Cluj ca să dau explicaţii pentru lucruri de care nu ştiu!"

Am ajuns cu bine la Zalău, unde am rezlovat problemele pentru care am fost trimis, dar nu am găsit pe nimeni dintre cei pentru care pregătisem pachetele. Norocul nostru! Am păstrat pachetele, mai puţin unul, pe care l-am lăsat la Fabrica de Ţevi. De ce nu am găsit pe nimeni, nici la partid şi nici la uzină, am aflat când am ajuns la Bucureşti, pe 17 decembrie.

Drumul de întoarcere spre Galaţi l-am făcut prin partea de sud a ţării, pentru că am dorit să trec şi prin satul meu natal.

Pe tot traseul parcurs în acele zile, când am traversat peste optsprezece judeţe, ce m-a frapat (dar nu am dat atenţie atunci) a fost fost faptul că pe tot drumul am întâlnit un număr foarte mare de maşini mici străine: ruseşti, ungureşti, iugoslave, bulgăreşti; ocupanţii - două persoane, bărbaţi; distanţa dintre maşini fiind de 20-30 km. Nu aş fi amintit acest lucru dacă la Bucureşti nu aş fi aflat că la Timişoara s-a răsculat populaţia ţi că s-a tras cu foc de armă asupra lor.

La numai două zile după sosirea mea din această deplasare, am fost chemat la M.A.C.F. Bucureşti. În această călătorie l-am luat şi pe fiul meu, student, care intra în vacanţă a doua zi, respectiv 21 decembrie. Pe drum, Mugur îmi spune:

"- Mistere, punem pariu că facem sărbătorile fără familia Ceauşescu?

- Da, tată, sunt de acord, dar cu o condiţie: trebuie să intre şi Bucureştiul în "horă", fiind capitala ţării, altfel există riscul de a se inăbuşi răscoala."

Ziua de 22 decembrie a fost o zi încărcată; am intrat în

şedinţa de analiză la nivel de judeţ, cu primul secretar, de la ora 8,30 până la ora 13,30 şi - practic - eram rupt de realitatea de afară, din ţară.

În timpul şedinţei au apărut, totuşi, câteva situaţii curioase:

În jurul orei 9,30 a intrat în sala de şedinţe şeful de cabinet al dl. D.C. şi i-a şoptit că la mitingul ce se ţinea în faţa C.C. al P.C.R. "s-a dat cu hoo".

Şedinţa a continuat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic dar, în jurul orei 11,30 a intrat în sală vicele Beuran, care i-a mai prezentat ceva legat de desfăşurarea mitingului , dar nu a mai părăsit sala de şedinţe.

Rapoarte în continuare, justuficări de ce nu s-au realizat o sarcină ori alta, iar la ora 12,30 a intra în sala de şedinţe şeful Securităţii pe judeţ, care I-a comunicat dl. D.C. că Ceauşescu a fugit cu elicopterul. Dl. D.C. în acel moment a sărit de pe scaun, a părăsit sala de şedinţe şi nu l-am mai văzut decât foarte târziu, arestat, iar după alţi câţiva ani - în Parlament, ca reprezentant al unui partid considerat naţionalist, P.R.M.

Şedinţa a continuat până la ora 13,30 condusă de dl. Beuran. La terminarea acestei şedinţe, când am ieşit din sală, am observat pe majoritatea directorilor din oraş şi din C.S.G., care aşteptau la rând pentru o altă şedinţă. Ce scop avea şedinţa şi dacă s-a mai ţinut, nu ştiu.

Surpriza a venit când am ajuns în parcarea unde mă aştepta şoferul, adică în faţa Teatrului Dramatic; aici, toate maşinile din parcare aveau aparatele de radio deschise la maxim, iar pe stradă începuse să se strângă lumea. Şoferul mi-a spus cu glasul înecat de plâns:

" - Aţi auzit, a fugit tiranul!"

În primul moment nu am realizat ce spune, dar completarea a venit de la postul de radio. Atunci am izbucnit în plâns, am sărit în maşină şi i-am spus şoferului :

"- Hai, dă-i drumul, că nu vreau să mă vadă lumea plângând, să creadă că îmi pare rău după Ceauşescu!"

Ajuns la bază, biroul meu era plin cu salariaţii care urmăreau la televizor desfăşurarea evenimentelor din Bucureşti. La un moment dat s-a oprit emisia, şi atunci o salariată mi-a spus:

"- Şefu, ia priviţi în spatele dumneavoastră!"

Era tabloul lui Ceauşescu; l-am luat, l-am aruncat pe podea, dar geamul nu s-a spart. Atunci am sărit cu picioarele pe el, am scos fotografia şi am aruncat-o pe strada Coşbuc, să o calce toate maşinile.

În timp ce urmăream în birou finalul emisiunii, lângă mine era o dactilografă al cărei soţ fugise dun ţară în urmă cu câţiva ani. Ea, la o votare, a scris pe buletinele de vot "jos comunismul", fapt care a fost descoperit după mostrele de scris date de toţi salariaţii, cu careactere mari şi mici, dar descoperirea a fost făcută după aproape şase ani. Aceste fapte tocmai fuseseră analizate în organizaţia de partid şi s-a hotărât excluderea ei din partid, dar aceasta s-a întâmplat pe data de 21 decembrie, iar procesul-verbal de excludere nu a mai ajuns la judeţ, aşa că acum nu mai avea nici o valoare.

Atunci m-a sunat Mugur, să-mi spună că pleacă la Bucureşti, să ia parte la Revoluţie, ca urmare a apelului făcut de unul din profesorii lui. Am încercat să-l opresc, să-l conving că nu face bine, dar degeaba, aşa că am plecat urgent acasă, să stau de vorbă cu el.

M-am consultat şi cu soţia, iar în final i-am spus:

"- Du-te, tată, dacă ai zile - ai! Este viitorul generaţiei voastre, aşa că Dumnezeu să vă ajute!"

A luat parte la Revoluţie ca şi ceilalţi, dar nu s-a înghesuit să obţină titlul de "revoluţionar" şi nici privilegii, aşa cum au făcut foarte mulţi, unii chiar dintre cei care au urmărit desfăşurarea evenimentelor stând comod în fotoliu, în faţa televizorului. A considerat că fiecare dintre noi avem datoria să participăm, să punem umărul pentru libertatea tuturor.

Activitatea mea la bază a decurs normal, relaţiile cu beneficiarii s-au păstrat, dar au apărut câteva elemente noi:

confruntarea dintre unităţile de stat şi primele societăţi private - timide la început - dar care au câştigat teren , scoţând în evidenţă diferenţa de concepţie dintre cele două sectoare.

Primul guvern după Revoluţie, condus de Petre Roman, a scăpat momentul optim de a face ordine în ţară, lăsându-se păcălit de mişcarea sindicală, uitând că reprezentanţii acesteia erau bine şcoliţi în perioada comunistă, favorizând pătrunderea în conducerea unităţilor a celor buni de gură, cu tupeu, carierişti şi mai puţin profesionişti.

În cursul anului 1990 conducerile unităţilor au trebuit să capete avizul maselor, al sindicaliştilor, în şedinţe de adunări generale. Atunci s-au scăpat frâiele din mână de către Guvern, atunci s-a favorizat instalarea haosului în economie, dezinteresul faţă de bunurile comune şi a crescut aberant interesul personal, fenomen care a dus la decapitalizarea intreprinderilor de stat.

Tot în perioada primului guvern au fost create premisele distrugerii agriculturii prin refuzul primului ministru de a prevedea în primul buget după Revoluţie a fondurilor pentru continuarea investiţiilor în irigaţii. Acum, după ce s-a distrus şi furat totul, cu greu şi cu multe cheltuieli se va intra într-o evoluţie normală.

Am citit multe romane despre Revoluţia franceză şi am reţinut unele aprecieri făcute de Danton: "În timpul Revoluţiei numai pleava societăţii, ticăloşii şi criminalii au posibilitatea să se ridice la suprafaţă, societatea se foloseşte de ei, iar după aceea îi înlătură, scapă de ei..." . Un lucru nu am reţinut să fi spus Danton: în cât timp se va scăpa de ei?!

Termenul de douăzeci de ani, estimat de Silviu Brucan, îmi pare foarte-foarte mic, mai ales că nici Danton la vremea lui şi nici brucan nu au ţinut seama de numărul mare de securişti care au scos capul la suprafaţă în chip de mari oameni de afaceri, de politicieni, etc... .

În anul 1990 am încercat să privatizez Baza, acţiune care ar fi dus la îmbogăţirea tuturor salariaţilor, inclusiv a mea şi a celor din conducere. În acest scop, I-am spus contabilului-şef să

fie alături de mine, aveam nevoie de o evidenţă ţinută la sânge, iar de restul mă ocupam eu, cu ajutorul relaţiilor pe care le aveam şi cu flerul ce m-a caracterizat. El m-a refuzat, fiind - de fapt - interesat să-mi ia locul.

De ce am insitat pe această linie? Din simplul fapt că toată viaţa mi-a plăcut să fac numai ceea ce permite legea, fără abuzuri, fără încălcări grosolane, lucruri care mi-ar fi răpit liniştea sufletească şi mi-ar fi adus teama că într-o bună zi va trebui să dau cu subsemantul. Ori, atunci când ai conştiinţa curată, somnul este mai uşor!

Anul 1991 avea să aducă schimbări organizatorice în economie, deci şi la bază, prin înfiinţarea Consiliilor de Administraţie, iar la prima întâlnire cu ministrul adjunct l-am anunţat că plec la pensie; mai aveam câteva luni până la împlinirea vârstei de 62 de ani.

Aşa s-a încheiat o activitate de patruzecişidoi de ani în câmpul muncii, perioadă plină de satisfacţii şi realizări.

Despre viaţa de pensionar, în capitolul următor.

Activitate politică 1956

1955 - Împreună cu colegi şi prieteni la

Întreprinderea Foraj Leordeni, Argeş

Ultimele imagini ca burlac

Doina mi-a furat inima şi m-am oprit

1961 - 16 aprilie,

ziua căsătoriei civile

împreună cu socrii

(Mariana şi Gheorghe Constantin)

Momente frumoase împreună cu soţia la început de viaţă

Tecuci 1968. Botezul fiului meu Mugur.

Participanţi: fraţii şi prietenii

1968 - Mugur în braţele lui tata Bicu

Galaţi 1974 - Prima zi de şcoală a lui Mugur

Tecuci 1964 - cu toate referinţele proaste primite de la Bistreţ,

am fost ales Secretar PCR la Întreprinderea Foraj, Tecuci.

Vorbind la tribună şi apărând interesele unităţii

1964 - Colegii de la Întreprinderea Foraj Tecuci

1969 - Călimăneşti - în timpul concediului cu prietenii: Titi şi Lucica

Director Economic - Centrala de Industrie Alimentară Galaţi

1973 - Colectivul Biroului Normare Salarizare U.P.S.R.S. - C.S.G.

În sala de şedinţe U.P.S.R.S. - Pensionare Nea Nicu

1984 - Moment solemn:

Pensionarea directorului U.P.S.R.S. din C.S.G. Ing. Costică Popescu

1980 - Cu bunul meu prieten Mircea Nicu - şef serviciu aprovizionare

a C.S.G., eu având calitatea de şef serviciu desfacere

1976-1986

Şef Serviciu Desfacere Combinatul Siderurgic Galaţi

1986-1991

Director B.J.A.T.M. (COMAT)

CASA DE VACANŢĂ

Sus pe deal o casă mică, gârbovită, îmbătrânită

Mai zâmbeşte uneori, doar la roua florilor.

De curând întinereşte şi la viaţă se trezeşte,

La ferestre flori apar, perdeluţe cu chenar.

Un toiag de vremuri uitate, stă ascuns într-un ungher

Şi priveşte, rândunelele cum vin,

Cuibul lor făcut cu grije,

Pe o grindă de arin.

Casa de vacanţă "Soveja"

Aspecte iarna

Aspecte vara

14 mai 1980 - Colectivul de conducere (directori şi şef servicii) ai Centralei Industriale Siderurgice Galaţi

întâlnire la Pădurea "Gârboavele" prilejuită de ieşirea la pensie a directorului general Ing. Corneliu Velincov

PENSIONAR

Atunci când lucrezi cu oamenii, când eşti în contact direct o perioadă mai lungă, oricât ai fi de neatent şi tot observi anumite fenomene.

Înainte de 1989 se făceau mereu glume pe seama pensionării; toţi se întrebau ce bagă guvernanţii în pensie, de mor oamenii aşa de repede după ieşirea la pensie.

În perioada activă a vieţii toţi suntem "cineva", avem o prestanţă - mai mică sau mai mare - , avem un rol în mersul societăţii; o dată cu ieşirea la pensie, constaţi că eşti "un fost", un nimeni aproape, nu-ţi mai acordă nimeni nici o importanţă. Situaţia este cu atât mai dramatică cu cât în timpul cât ai fost activ te-ai crezut "leu", de neînlocuit şi nu ai ştiut să "laşi loc de bună ziua" pentru timpul viitor. Am întâlnit foarte mulţi oameni care nu au înţeles acest lucru şi care au avut căderi morale majore, cu final dramatic.

Fără să greşesc, cred că am tras învăţămintele necesare din aceste observaţii şi, în mod discret, m-am pregătit psihic pentru aceste momente.

Prin felul meu de a fi, fire deschisă, corect cu colaboratorii şi cu persoanele cu care intram în contact, am avut grijă să "las loc de bună ziua", iar acum trăiesc din plin satisfacţii când văd în ochii persoanelor pe care le întâlnesc bucuria sinceră de a mă revedea, de a mă saluta, de a mă întreba ce mai fac!

Primele luni după ieşirea la pensie nu am făcut nimic, am trândăvit, devenind greoi şi fără poftă de viaţă, mai precis o lene bolnăvicioasă.

Relaţia cu fiul meu a fost dintotdeauna o relaţie de prietenie, iar el mi-a spus într-o zi:

"- Mistere, nu crezi că ar trebui, la experienţa ta, să te apuci să faci ceva?"

De dragul fiului meu şi din dorinţa de a ieşi din acea stare de lene am trecut în lumea afacerilor private, prin înfiinţarea unei asociaţii de familie - "BRASIL" . Prin aceasta mi-am regăsit pofta de viaţă, de a munci şi, încet-încet, a început să-mi placă.

Prima afacere a fost cu ciorapi de damă, dresuri. Am găsit un angrosist care avea un depozit fantastic de mare şi bine asortat. Am ales ciorapi de damă din două motive: erau de foarte bună calitate şi aveau şi un design frumos.

Restul afacerilor au mers strună, fără eforturi mari, cu limitare la domeniile în care solicitările erau mari, desfacerea - asigurată şi câştigul corespunzător.

Totul părea că merge de minune, aşa că am prins curaj şi am abordat afaceri mai îndrăuneţe, dar cu maximum de prudenţă; am pus atunci pe picioare o afacere pe care, dac-aş fi început-o, aş fi devenit unul dintre cei mai bogaţi oameni din Galaţi. Despre ce era vorba?

Am semnat, în ţară, un contact cu o firmă din Spania pentru furnizarea unei cantităţi foarte mari de parapeţi pentru autostrăzi, sub rezerva semnării acestui contract de către patronul firmei spaniole şi prezentarea - o dată cu acest contract semnat - şi a garanţiei Guvernului Spaniol. Totul a fost pregătit ca la carte, cu foarte mari măsuri de siguranţă. Patronul ne-a anunţat că a semnat contractul şi că urma să ia garanţia guvernamentală şi să vină la Bucureşti pentru a începe treaba.

Ce s-a întâmplat în acest timp şi de ce nu s-a mers până la capăt?

Pe plan internaţional era un conflict, în sud-vestul Iugoslaviei, iar în acele zile s-a produs şi căderea lui Gorbaciov, cu focuri de tun trase în Palatul Guvernului de al Moscova; apoi, apariţia pe tanc a lui Elţin. Toate aceste evenimente au determinat Guvernul Spaniol să fie rezervat în a da garanţii pentru o ţară situată între două zone de conflict.

Am avut totuşi noroc că nu am lansat comenzi pe baza pre-contractului.

O afacere care mi-a adus satisfacţie morală şi materială a fost cea cu firma Turco-Română "HAK". Am fost şeful Serviciului Desfacere din C.S.G. timp de doisprezece ani, cel care a urmat după mine, încă şase ani şi-n tot acest interval de timp nu am

reuşit să vindem mai mult de 7-800 tone de sulfat de amoniu dintr-o producţie anuală la U.C.C. de 13000 tone /an.

Dar ce s-a întâmplat? I-am prezentat turcului Ahmet, patronul acestei firme, avantajele şi importanţa sulfatului de amoniu pentru solul arid din ţara sa, rugându-l să-l ofere pe piaţa turcă şi să vină cu o ofertă de preţ. De remarcat receptivitatea lui Ahmet, un tip isteţ, care a prins din zbor propunerea făcută. La puţin timp, a venit cu o ofertă foarte bună, care îi asigura un câştig net/tonă de 40 , iar într-un an , aşa cum am mai spus, se puteau exporta 13000 tone, în patru tranşe.

Ce nu s-a reuşit în optsprezece ani, am reuşit eu printr-o prezentare convingătoarea pe care am făcut-o turcului. Fără a greşi, mă pot considera părintele scoaterii pe piaţa externă a sulfatului de amoniu din C.S.G.. Ce s-a întâmplat mai târziu, asta nu mai contează, este treaba oamenilor din Combinat, care au dat dovadă de neseriozitate faţă de turc, umblând după doi iepuri.

Câştigurile realizate din această afacere mi-au dat posibilitatea să fac îmbunătăţiri în gospodărie şi, lucrul cel mai important, să finanţez plecarea lui Mugur în Canada, iar după doi ani să pot să merg şi eu cu soţia în vizită la fiul nostru.

Activitatea comercială privată mi-a dat posibilitatea să cunosc şi altă faţetă a oamenilor, a multor neaveniţi, lipsiţi de scrupule în afaceri, fapt ce m-a determinat să mă retrag în activitatea de expert contabil, cu diverse expertize, cenzorate la diverse societăţi comerciale, ultima fiind S.C. NAVROM BAC, care mi-a lăsat o impresie deosebit de plăcută, de frumoasă si unde - după retragere - merg cu multă plăcere, şi aceasta si datorită colectivului deosebit de plăcut.

Făcând o analiză scurtă a stării mele, ţinând seama de vârstă, am ajuns la concluzia că trebuie să spun: "Stop!"

Mai trebuie să trăiesc şi pentru mine, pentru a putea savura lucrurile frumoase realizate în viaţă şi a le uita pe cele urâte, că au fost şi din astea!

Am ales, pentru final, un gând al unui bun prieten şi consătean I.C. Bulborea:

VÎRSTA ÎNŢELEPCIUNII

Unui pensionar lucid nu-i pasă,

pleacă-n fiecare zi de-acasă;

pentru asta se bucură, se-nchină

că are şi el de unde să vină.

La vârsta-mplinirii, zice un amic,

mişcarea e totul, scopul nu-i nimic.

PENSIONAR

Moment de relaxare pe Faleză. În spate, una din sculpturile de metal,

la a căror realizare am avut un aport însemnat.

Momentele aniversare trebuiesc stropite cu un vin bun

1998 CANADA

În vizită la fiul nostru, Mugur

Aspecte din Kingston şi Toronto

POLITICA

Relaţia dintre mine şi tata a fost una de încredere, cu respectul cuvenit din ambele părţi. Niciodată nu am avut secrete faţă de părinţi, dar nici părinţii faţă de noi - copiii, fapt ce ne-a ajutat să ne formăm ca oameni.

În fiecare an mergeam acasă în concediu de odihnă, iar o dată la trei luni în vizita de familie cu transport plătit de unitate.

Într-una din aceste vizite la părinţi, stăteam de vorbă cu tata, căruia îi povesteam despre viaţa mea de salariat, iar el îmi dădea diferite sfaturi, cum să mă port în viaţă. Venind vorba despre politică, el - care a făcut politica ţărănistă şi care în anul în care m-am născut a fost primar - îmi spune următoarele:

"- Silvică, tată, să ţii minte: în viaţă să nu faci niciodată politică! Politica toată este numai minciună!"

Am înregistrat acest sfat, ca pe multe altele, dar nu I-am dat importanţa cuvenită.

În decursul anilor, aveam mereu emoţii din cauza dosarului de cadre, ca fiu de chiabur, căutam să mă strecor, punând accentul pe latura profesională. La un moment dat a început să mă deranjeze când vedeam că sunt condus de tot felul de proşti, mult inferiori mie ca intelect şi ca ataşament faţă de muncă şi unitate.

Aşa a încolţit în mine ideea de a ajunge membru de partid. Ocazia s-a ivit la cca. patru ani de la sosirea mea la Tecuci, în cadrul Intreprinderii de Foraj.

Mergând mai des la un pahar de băutură cu nea Ivan, (secretar de partid) un ardelean foarte plăcut şi cumsecade, am început să-l bat la cap să-mi primească dosarul pentru intrarea în partid.

De fiecare dată îmi spunea că nu poate, că tata a fost chiabur. La un moment dat, i-am spus:

"-Stai măi nea Ivane, eu nu-ţi cer să-l faci pe tata membru de partid, ci pe mine, că eu iubesc comunismul."

La puţin timp de la această discuţie, mă cheamă şi-mi

spune să pregătesc dosarul, dar cu două referinţe. Bineînţeles că una era de la el şi a doua de la şeful meu.

După doi ani, am fost confirmat, iar la primele alegeri, pe la sfârşitul anului 1964, în Adunarea Generală de alegeri, am fost ales secretar de partid, în locul lui nea Ivan, iar ele a trecut locţiitor.

Din acel moment, cu o bilă albă şi pe linie de partid, prin toate unităţile pe unde am trecut am putut să scot în evidenţă mai uşor calităţile personale şi profesionale, urmându-mi ascensiunea pe scara socială, lucru arătat în capitolele precedente.

Prin anul 1974 am primit propunerea să trec activist în cadrul Comisiei Economice, la Judeţeana de partid; bineînţeles că am refuzat, că nu eram nebun să ies ca păduchele în frunte.

Toate funcţiile politice au fost strict în cadrul organizaţiei din unitatea în care lucram.

După Revoluţia din 1989, prima intenţie a fost să ard carnetul de partid, dar Mugur a fost cel care m-a oprit :

" - Stai cuminte, Mistere, păstrează-l, este viaţa ta, face parte din ea şi nu trebuie să-ţi fie ruşine cu ea!"

A avut dreptate!

Încă din ultimul an de serviciu m-am înscris în Partidul Republican, condus de Mânzatu. De ce Partidul Republican? Am fost crescut în spiritul dragostei de ţară şi rege, în mintea mea regele era protectorul şi apărătorul poporului.

Prin învăţătura primită şi educaţia din şcoală, am înţeles un lucru:

Ţăranul îşi creşte şi îşi învaţă copiii să ştie să lucreze pământul, şă-şi iubească ţara şi neamul.

Muncitorul îşi creşte şi îşi învaţă copiii să le urmeze în meserie sau să înveţe şi să ajungă mai sus decât ei, cu dragoste de ţară şi neam.

Intelectualul îşi pregăteşte urmaşii să fie bine educaţi şi să-i urmeze şi să-i depăşească în cunoştinţe, slujuindu-şi ţara cu cinste.

Pentru fiul regelui, ca viitor conducător de ţară, întregul popor îşi concentrează eforturile pentru a fi un bun conducător şi apărător.

În anul 1944, pe 23 August s-a terminat războiul de răsărit şi s-a semnat armistiţiul cu Rusia în luna septembrie, permiţînd intrarea în ţară a ruşilor totuşi înainte de semnare. A fost cea mai mare decepţie pentru mine!

În perioada cuprinsă între 23 August şi semnarea armistiţiului foarte mulţi soldaţi români au fost luaţi prizonieri şi ţinuţi în lagărele sovietice ani de zile.

A doua decepţie a fost atunci când regele a semnat abdicarea, iar timp de cincizeci de ani - timp în care noile generaţii nu au auzit de el - a forţat intrarea în ţară, expunându-se ridicolului.

Aceste câteva aspecte şi altele, au fost determinante în a nu mai avea încredere în regalitate.

Am participa în campania electorală din 1992, candidat pentru senat pe locul 1 pe judeţ; rezultatul se cunoaşte.

Înainte de a participa din partea Partidului Republican am fost solicitat de Frontul Salvării Naţionale, dar am refuzat înscrierea pe listele acestui partid, neplăcându-mi şeful Organizaţiei Galaţi, care fusese politruc în armată şi nu îmi inspira încredere nici atunci şi nici acum.

Am mai avut propunerea de a mă înscrie în P.D.S.R., dar văzând evoluţia politicului din ţară, nu am vrut să mă fac părtaş la distrugerea economiei naţionale.

Şi, printre toate acestea, mi-am adus aminte de sfatul dat de tata, având convingerea că politica este bazată pe zicala: "minte-mă, dar minte-mă frumos!"