VASILE ALEXANDRESCU URECHIA


Inapoi
Vasile Alexandrescu Urechia

Preocupări bibliologice

Nedelcu Oprea

"O națiune care aspiră să trăiască
trebuie să știe însă a-și aminti."

V.A. Urechia


     Biblioteca publică constituită pe baza unei biblioteci personale poartă amprenta autorului acesteia. Ea este produsul interacțiunii complexe dintre personalitatea respectivă și mediul social, formată în procesul activității creatoare și practicii sociale a posesorului, raportate la epoca în care  a trăit.  Perenitatea ei este determinată de valoarea intrinsecă a colecțiilor  și de conceptul biblioteconomic ce i-au stat la bază. Biblioteca Publică "V.A. Urechia" Galați poate fi definită ca atare.
     Înainte de fondarea instituției ce-i poartă numele în posteritate, Vasile Alexandrescu Urechia  a practicat în activitatea sa științifică bibliografia și bibliofilia, a introdus elemente de istorie a bibliotecilor în a sa "Istorie a școalelor", a formulat elemente ale teoriei culturii, a elaborat și a făcut observații asupra regulamentelor bibliotecilor publice și școlare.
     Identificarea, listarea și procurarea surselor primare și secundare de informare și documentare pentru exercitarea profesiei, pentru constituirea bibliotecii personale, pentru elaborarea lucrărilor și asigurarea unui suport documentar-științific acțiunii de promovare a instituției școlare și culturale în slujba formării concetățenilor săi în spiritul modernizării societății românești, sunt activități de bibliograf și bibliofil ce se conjugă cu formarea conceptului său biblioteconomic.
     V.A. Urechia a extras din documente informațiile despre începuturile definirii și organizării instituției bibliotecii în România, a observat organizarea bibliotecilor frecventate de el în străinătate, a participat la elaborarea, dacă nu este chiar autorul, Regulamentului bibliotecilor sancționat de Domnitorul Al.I. Cuza în 1864, în care este formulat conceptul de bibliotecă publică de stat. El a participat la constituirea Bibliotecii Academiei Române, a sprijinit și avizat regulamete ale bibliotecilor școlare, a încurajat înființarea de biblioteci publice.
     Începând cu anul 1889, organizează biblioteca sa personală ca Bibliotecă Publică de stat, o conduce  direct până în anul 1901, aplică în practica instituțională gândirea sa biblioteconomică și bibliografică, publică considerații privind importanța și încadrarea bibliotecii publice în sistemul instituțional educațional, considerând-o una dintre instituțiile de bază în structura statului modern, alături de biserică, școală și muzeu.
    " Trebuința de biblioteci publice s-a simțit, însă, mai cu seamă la începutul renașterii noastre culturale - scria V.A. Urechia în 1901. Oameni de bine, români adevărați, au priceput însemnătatea acestor focare de cultură, au întrebuințat toate mijloacele ca să ridice nivelul cultural al țării, ca aceasta să se poată prezenta cum se cuvine în concertul popoarelor culte.
     Grație inteligenței și sacrificiilor făcute, ale anterioarelor generațiuni, țara noastră a câștigat sub toate raporturile și ea numără astăzi câteva bogate și bine organizate biblioeteci.
     Evident este că aceste depozite de cultură aduc foloase incalculabile, sunt un izvor nesecat pentru cultura limbii, răspândirea cunoștințelor, stima străinilor și a posterității. În aceste biblioteci azi se pot găsi cei mai remarcabili autori antici și moderni, ale căror scrieri au contribuit și contribuiesc la împlinirea faptei cele mari a civilizațiunii, la formarea minții și inimii, cu alte vorbe, la perfecționarea omului prin înmulțirea cunoștințelor."
     Pentru fișarea informației bibliografice și colecționarea cărții apreciată din punct de vedere al conținutului, raportat la România și români în contextul istoriei europene, extins ulterior la valorile intrinseci universale, V.A. Urechia a uzat de norme bibliografice și bibliofile, chiar dacă nu le-a nominalizat ca atare.
     Nucleul bibliotecii gălățene este format din ceea ce a adunat V.A. Urechia  într-o viață, completat cu achiziții și donații după inaugurarea publică. Este cea mai bogată moștenire bibliofilă constituită sub direcția unitară a gândirii unei singure personalități, reunită într-o bibliotecă publică românescă. Ea începe cu tipărituri incunabulare și se termină cu scrisorile și litografiile contemporane colecționarului. Biblioteca personală, și după ce a devenit publică, a fost subordonată crezului său: ascendența latină, continuitatea și perenitatea românității, educația românilor, modernizarea statului. Este cea mai bogată colecție de literatură daco-romanica sau daco-românica conservată aproape în întregime. Valoarea bibliofilă a Bibliotecii Publice "V.A. Urechia" de astăzi este determinată de biblioteca patronului ei de ieri.
     Noțiunea daco-românism (Daco-Roumanisme), folosită de V.A. Urechia către sfârșitul secolului, este o completare a noțiunii  românism, introdusă de el în 1858, opusă naționalismului, cum se va vedea mai jos. Ea semnifică etnogeneza poporului român, descendența latină, continuitatea și permanența românior în teritoriile locuite de ei, inclusiv în cele temporar sub sceptrul unor state vecine. "Daco-Roumanisme"-ul a fost subiect de presă în Europa, prilejuit de procesul memorandiștilor români de la Cluj, cu accente polemice  în articolul semnat de generalul Türr și în scrisoarea de răspuns a lui V.A. Urechia, publicată în noiembrie 1894.
     Pentru aprecierea direcțiilor urmărite în constituirea colecțiilor bibliotecii personale și a locului ei ca instituție publică în contextul istoriei bibliotecilor din România, se impune punctarea evoluției personalității lui V.A. Urechia, formarea lui ca slujitor al ideii de punere și repunere a românilor în drepturile lor naturale, pentru ridicarea lor culturală, definită ca element hotărâtor în conștientizarea faptului și asigurarea progresului pe calea civilizației în "concertul" popoarelor. Conținutul cărților, subordonat acestor concepte, a fost principalul criteriu de colecționare a lor.
     Formarea culturală a individului era considerată de V.A. Urechia o condiție sine qua non  pentru dezvoltarea și progresul unei națiuni. În 1870, în plină evoluție a secolului naționalităților, formula considerații ce țin de teoria culturii, susținute ca teze programatice pentru instituția culturală și școlară: "Cultura este arma cea mai putenică. O națiune incapabilă de a se putea dezvolta, este incapabilă de a-și apăra existența. De aceea toate națiunile, recunoscând cultura de primă condiție a existenței și măririi lor, s-au străduit să-și întrebuințeze toate forțele spre a înainta în cultură. Ce va fi această țară cultivată, dacă proprietarii ei nu vor poseda cultura necesară pentru a-i apăra existența? Căci astăzi cultura este arma cea mai puternică și neinvincibilă."
     Aici și în altă parte, V.A. Urechia considera națiunea o entitate spirituală, deși nu o definește ca atare, cum o va face Vasile Pârvan: "Națiunea nu e un elemnt biologic, ci unul spiritual."
     Academicianul, profesor de istorie,Vasile Alexandrescu Urechia, deputat și senator în forul legislativ al țării, funcționar superior în administrația publică centrală, conducător și coordonator a diverse societăți guvernamentale și neguvernamentale, scriitor, istoric, pedagog și publicist, format în mediul patruzecioptist și unionist sub personalitatea lui Mihail Kogălniceanu, bazat pe cultura romanică asimilată, în comuniune de idei și acțiune cu C.A. Rosetti, V. Alecsandri, Al. Odobescu, B.P. Hașdeu, A.D. Xenopol, C.Esarcu ș. a., a promovat drept profesiune de credință afirmarea și apărarea latinității și romanității din centrul și sudul Europei, a românismului în special. El s-a situat în fruntea inițiativelor și acțiunilor, a sprijinit pe cele venite din altă parte, pentru activarea și reactivarea în conștiința europeană a existenței și permanenței latinității orientale,  pentru apărarea ei în fața tendințelor ofensive de negare și desnaționalizare practicate de unele state, de curentele pangerman și panslav, concurente între ele. El a aparținut generației creatoare a României moderne, a fost ctitor de școală, animator al instituției de cultură încă din faza constituirii ei; a fost un patriot cu o putere de dăruire rar întâlnită, un organizator și participant la acțiunile românilor de oriunde se aflau.
     Fără teamă de exagerare, se poate afirma că datorită și lui V.A. Urechia problema latinității din centrul și sud-estul european, a românilor în special, a bulversat Europa intelectuală și politică în a doua jumătate a secolului trecut, cu consecințe benefice în primile decenii ale secolului al XX-lea, unificarea și formare unor state pe criterii etnice.
     Cunoașterea gândirii lui, așa cum a consemnat-o încă din anii de studii și cum a fost identificată de către alții, va permite o percepție corectă a acțiunilor întreprinse ulterior. Recunoașterea internațională a intrevențiilor sale, cum se va vedea mai departe, confirmă justețea celor întreprinse de el și constituie tot atâtea argumente ale afirmarii prestigiului României în cercurile științifice și politice ale Europei din a doua jumătate a secolului trecut.
     V.A. Urechia a trăit și a participat la mai toate actele și evenimentele de seamă ale secolului în care vechile deziderate ale românilor au început să devină realități, nu fără a întâmpina rezistența și împotrivirea statelor interesate în a nu se realiza. A fost martor, ca adolescent, al începutului revoluției patruzecioptiste la Iași, participant la pregătirea și realizarea micii uniri, la proclamarea independenței și suveranității, activ în modernizarea statului și conștientizarea necesității întregirii statale pe criterii etnice.
     Între domeniile abordate încă din anii tinereții (debutează în literatură și publicistică, încearcă o atitudine împotriva latinizării ardelenești a învățământului de la Iași pe când avea doare 16-17 ani), ispita istoriei la stăpânit toată viața, iar organizarea școlii și institiuției culturale au devenit pilonii conceptului său de modernizarea a societății românești, încercând, pe cât l-au ținut puterile, stabilirea legăturilor în cauzalitate, condiiții, efect, fapte.
     De la Gheorghe Șincai, Mihail Kogălniceanu și de la Nicolae Bălcescu va fi învățat despre importanța strângerii izvoarelor scrise și nescrise pentru istoria românilor; confruntările cu afirmațiile potrivnice originii, formării și continuității poporului român în spațiul intra și extra carpatic străjuit de fluviile ce-l înconjoară până la vărsare în Marea Neagră îl va fi convins de necesitatea colecționării și introducerii lor în circulație publică a cărții, de necesitatea demonstrațiilor cu istoria vie - limba, obiceiurile, costumele -, tot atâtea argumente prezentate la reuniunile europene care i-au prilejuit posibilitate, uneori în pofida greutăților întâmpinate chiar în interiorul țării.
     Între acțiunile și consemnările lui V.A. Urechia și cele ale  tinerilor români grupați în cercul de la Paris, în frunte cu C.A. Rosetti, Romallo, Alexandru Odobescu, există o deplină concordanță. În programul publicat de gazeta Junimea Română în 1851, în gândirea lui N. Bălcescu, așezată în paginile Magazinului istoric pentru Dacia în anul 1845, găsim sorgintea ideilor  lui, susținute prin cuvânt, condei și faptă: proclamarea unității și suveranității românilor, situarea țării mai presus de toate, crearea cadrului instituțional pentru formarea culturală și ridicare pe treptele civilizației a tuturor românilor, strângerea izvoarelor pentru demonstrarea existenței lor istorice.
     Încă din anii  1855-1858, V.A. Urechia a fost o prezență în publicistică, a fondat gazete, abordând problematica stringentă pentru români și consângenii lor, cum considera popoarele neolatine, a publicat în ziarele românești, franceze și spaniole.
     La 23 de ani nota categoric în articolul Situațiunea, publicat în gazeta Opiniunea, redactată de el la Paris în 1857, sintetizând ideile dezbătute de la cronicari la corifeii școlii ardelene: "suveranitatea și unirea au umplut desigur toată existența acestui popor; istoria românilor este numai o istorie a acestor două principii naționale născute deodată cu primile manifestări politice ale românismului..., maturite prin experiența de veacuri, dezbătute mai mult de cât astăzi, prin vorbe, pe câmpul bătăliilor prin arme, răscumpărate în atâtea rânduri prin sânge; axiomate ale românilor, ele nu mai sunt primitoare de dezbateri."
     Tot din acest an avem dovada conștientizării de către el a descendeței comune a statelor neolatine, pentru fraternizarea, chiar federalizarea cărora va pleda pînă în ultimul an al existenței sale pământene.
     În calitate de secretar al "biroului" de propagandă a intereselor românilor, împreună cu C.A. Rosetti și Romallo, în timpul Congresului de la Paris din 1856, V.A. Urechia era la curent cu tendințele țărilor participante, acționa preocupat de soarta Principatelor Române, făce în acest scop, cum îi va scrie lui G. Sion, "antecameră pe la toate persoanele influente."
     În gazeta Opiniunea își va exprima convingerea unității latinității occidentale și orientale europene, notând cu privire la condițiile prevăzute de Convenția de la Paris pentru viitorul Domn al Principatelor: "...un principe de origină latină ne place să credem că nu este un principe străin, el fiind fiul uneia din surorile noastre, fiice ale mamei latine."
     În context, considerăm că sunt de reținut comentariile sale cu privire la ginta latină și la rolul ei în pacea europeană, așa cum le-a consemnat în presa spaniolă în anul 1858, cu atât mai mult cu cât ele au fost formulate în anii tinereții. La Madrid Urechia încerca, în paginele gazetei La Discusion, să argumenteze necesitatea unității popoarelor neolatine din orientul și occidentul Europei, formarea unui curent panlatin, în contrapondere cu cel pangerman și  panslav, concurente pentru dominația Europei.
     În septembrie 1870 reia în paginile Informațiunilor bucureștene unele opinii, considerându-le valabile în conjunctura europeană a anului, valabilitate prelungită până și în prima jumătate a secolului următor, dacă luăm între cauzele celor două conflagrații mondiale și conflictul latent și activ dintre cele trei curente europene - panslav, pangerman, panlatin.În același context sublinia cât de necunoscută era descendența latină a românilor în anumite medii spaniole și consecințele nefavorabile ambelor părți, citând o convorbire cu N. Rivera, în care îi atrăgea atenția: "De aceea sunteți și d-voastră și italienii și chiar și francezii nepotenți, pentru că nu ne cunoaștem bine unii pe alții." Se va fi lăsat convins de necesitatea repunerii în circulație publică a problematicii tratate în 1858 și de scrisoarea lui M. Kgălniceanu din aceiași lună, prin care îi atrăgea atenția asupra situației precare a României în contextul european post conflictual franco-prus din 1870.
      În anii de studii de la Paris este posibil să fi luat legătură cu problematica cercetărilor etnografice, promovate de cercurile franceze. După înființarea Societății de Etnografie, în anul 1859,  va deveni un fervent adept al punerii în practică a programului acesteia. Între V.A. Urechia și Léon de Rosny, președinte al Societății, animator al promovării cercetărilor etnografice europene, s-au stabilit relații de colaborare și prietenie, bazate pe comuniunea preocupărilor, ceea ce va facilita propulsarea problematicii latinității oriental-europene, a  românilor în special, pe ordinea de zi a activităților științifice cu caracter istorico-etnografic din Europa. V.A. Urechia se va situa  în primele râduri ale membrilor activi ai Societății, respectiv Institului de Etnografie, a Societății de Heraldică și  altele asemenea din Franța.
     Numit pentru anul școlar 1857/1858 profesorla Iași, schițează programul în primul său curs, situând educația, patriotică îndeosebi, pe planul întâi.El avea să le spună elevilor: "Ceea ce, mai ales, vă pot promite, este că vă voi învăța de a vă iubi națiunea și limba ei... a vă încălzi inima, aprinzând în ea acel sentiment, ce mi-am permis al numi eu pentru prima oară, cu numele dulce de «Românism». Și acest simțământ nu vi-l voi împărtăși falsificând Adevărul istoric în favoarea «naționalismului».
     În anul 1859 a fost numit director și în 1860 ministru ad-interim la Ministerul Isntrucțiunii din Moldova în guvernul M. Kăgălniceanu. Va folosi poziția sa în administrația centrală, ori de câte ori va fi aici după cum se va vedea, pentru a-și pune în practică conceptele și proiectele de organizare a instituției școlare și culturale, de pregătire a cadrelor și asigurarea materială a instituțiilor condiție fără de care nu vedea organizarea învământului românesc, problematică ce a fost și obiect al polemicii cu Titu Maiorescu.
     Imediat după preluarea funcției, trimite primii cinci studenți bursieri la Torino. În scrisoarea adresată lui Camillo Bonso Cavour, cerea imperativ acestuia: "Faceți din tinerii noștri români ceva mai bun decât savanți; faceți-i pe ei mai latini, demni descendenți din Roma, mama națiunii lor," completând astfel  ideile formulate în 1857. V.A. Urechia nu a promovat naționalismul. Iubirea de neam și limbă, cultivarea sentimentului descendenței latine erau românism, erau adevăr istoric pe care a promis că nu-l va sacrifica în favoarea naționalismului. Românismul a fost crezul pe care a zidit cultul națiunii și al patriei la generații de studenți și nu numai, a susținut formarea și modernizarea istituției bisericii, școlii și culturii ca instituții fundamentale ale statului în apărarea "cetății".
     Trimiterea tinerilor la studii în Franța, Italia, Spania, Portugalia și formarea lor în sensul celor solicitate lui Cavour în 1860, le reamintea în 1900, în deschidera Congresului Uniunii Sudenților Latini de la Alais, ca posibilități de realizare a fraternității, ba chiar federalizării latine, considerată absolut necesară, îndemnându-i pe participanți să acționeze pentru realizarea ei.
     La 15 septembrie 1860, în preziua inaugurării Universității din Iași, cum subliniază Urechia, înființează hebdomadarul Ateneul Român, pentru ca în octombrie să se organizeze și Societatea Ateneul Român, considerată de el germenele Societății Academice de mai târziu. Ateneul "se dizolvă în Iași prin risipirea membrilor" și va renaște în 1865 la București, devenind cea mai activă Societate pentru promovareea culturii, cu prelungire și în zilele noastre.  A fost unul dintre cei mai activi ateneiști, fiind în conducere și la întretăierea dintre cele două secole. Modelul Ateneului s-a generalizat, aproape în toată țara, multe considerându-se filiale ale Ateneului bucureștean.
     Din inițiativa V.A. Urechia se înființează în 1866, ca structură în cadrul Atenelui Român, Societatea pentru învățătura poporului român, al cărei președinte a și fost pentru început. Societatea avea ca scop organizarea, dezvoltarea și protecția învățământului național dar "și oragnizarea școlilor și cursurilor pentru adulți". Acesta este începutul încercărilor de combatere a analfabetismului, plagă socială care nu a fost eradicată nici astăzi la noi și aiurea. Înființarea de noi școli, îmbunătățirea stării celor existente, introducrea învățământului profesional pentru "renașterea și înflorirea comerțului și industriei naționale", elaborarea de cărți didactice "mai multe, mai bune și mai puțin costisitoare", generalizarea învățământului "între români fără deosebire de provincie și a stărui ca instrucția generală, gratuită și obligatorie să devină o realitate în România, așa ca să ajungă a nu mai fi român fără să știe a citi și a scrie", stipula Statutul Societății din 1868. Tot în cadrul Ateneului a luat ființă și Societatea Filarmonică și, mai apoi, Societatea Amicii Artelor Frumoase.
     Cu prilejul jubileului de 25 de ani al Ateneului, V.A. Urechia sublinia: "dorim noi, cei de la 1865, să arătăm un lucru istoricului culturii române, acela, că Ateneul nu este și n-a fost o instituțiune care pierdea din vedere... realitatea lucrurilor; Ateneul urmărește pas cu pas evoluțiunea patriei române... multe din cele dobândite în direcțiuena organizării nostre statale au fost mai întâi dezbătute, clarificate la tribuna Ateneului. Ateneul român a fost școala doctrinei politice și sociale, cât și neîntrecut focar de cultură."
     În 1864 este numit profesor definitiv la catedra de istoria și literatura românilor la Facultatea de litere din București, unde își continuă programul de cultivare a sentimentului patriotic, formulat în 1857, până la retragea din anul 1901. În acelaș an este "rechemat" și ca director în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, calitate în care va relua imediat diligențele pentru organizarea societății academice.
     Ideea de academie a fost conturată de V.A. Urechia încă din anul 1859. În Memoar pentru starea învățăturei publice din Moldova, întocmit la propunerea lui M. Kogălniceanu, tânărul director din Ministerul Instrcțiunii al Moldovei propunea "să se formeze o academie de profesori și oameni literați care să se ocupe de analizări și descoperiri gramaticale și istorice naționale, cu stabilirea unei gramatici și a unui dicționar, statornicind și premiuri anuale.Este mai puțin cunoscut și recunoscut travaliul lui V.A. Urechia de până la inaugurarea Societății Literare,  așa cum a simțit el că trebuie relatat. O va face în Actele și Serbarea națională a inaugurării Societății..." V.A. Urechia este mai mult decât membru fondator al primei instituții de cultură, Academia Română; el este părintele ei.  Este autorul demersurilor până la inaugurare, implicat în toate actele oficiale pentru constituirea Societății Literare Române, inclusiv în programul și protocolul serbăriii la 1 august 1867.
     Activitatea la Academie va fi prodigioasă, fiind în repetate rânduri vicepreședinte, președinte al Secției istorice și secretar general al instituției, autor de programe de cercetare și regulamente de institute. Analele Academiei sunt atestatul documentar al activității lui, prin comunicările științifice și intervențiile pentru tot ce era cauză națională publicate în paginele analelor.
     În 1867 este ales deputat și apoi senator de Covurlui. În cei peste 34 de ani de activitate parlamentară, fiind și vecepreședinte al Senatului, va încerca, de multe ori va reuși, să determine legislativul să elaboreze legi și alte acte normative în spiritul viziunii sale de modernizare a statului român, în primul rând în domeniul învățământului. Într-un discurs electoral din 1895, avem o sinteză a activității  parlamentare, așa cum a relatat-o în fața gălățenilor, interesantă pentru înțelegerea concordanței acțiunilor ideatice și faptice, caracteristice omului politic V.A. Urechia.
     Liberal prin convingeri, renuță la apartenența de partid atunci când practica guvernamentală liberală intră în contradicție cu crezul său. "Atunci va fi izbândă, scria în paginile gazetei Adunarea Națională, când românismul nu va fi nici roșu, nici alb, ci va fi românism... cauza cea mare, nu este cauză de partid, ci cauză națională."
     Anul 1869 marchează începutul participării lui V.A. Urechia la reuniunile științifice internaționale, fiind remarcat și apreciat ca o personaliate în domeniul cercetării și apărării interesului etnic în general, al descendenții și continuității latinității în centrul și sudul Europei în special. Împreună cu Al. Odobescu, participă la Congresul de arheologie de la Paris din 1869.
     În anul 1873 înaintează, după susținerea în plen, Academiei Române un adevărat program de cercetare pluridisciplinar, între care etnografia și folclorul, ca mărturii încă vii ce trebuiau cunoscute și înregistrate, sunt situate în prim plan. Programul propus Academiei trebuie pus în legătură cu cele cunoscute și discutate la congresele internaționale la care a participat și în special la Societate Etnografică din Paris. În cadrul acestui program poate fi înscrisă publicarea și a culegerea sale Legende române, apărută  în 1891, cu largă circulație, unele fiind traduse în limba italiană.. Urechia, cunoscător al nivelului de instrucție a celor mulți, era convins că folclorul și legendele sunt producțiile literare receptate de publicul larg și contribuiau la cunoașterea trecutului, la formarea conștiinței naționale și civice. Unii reprezentanți ai "păturii elitiste" de astăzi să ia aminte. Nu este lipsit de importanță menționarea faptului că dintre toate lucrările lui Urechia, Legende române a fost cartea care nu a putut intra în Transilvania, unde era solicitată dar oprită de cenzura maghiară, decât via Viena, cum se va vedea în capitolul Colecțiile Bibiotecii din scrisorile preotului Emilian Micu.
     În acelaș an este prezent la prima Sesiune a Congresului Internațional de Orientalistică, care îi acordă Diploma de onoare "pentru servicii aduse operei internaționale." Este  prima recunoaștere a contribuțiilor sale în promovarea problemelor de interes internațional și va deschide seria  distincțiilor ce le va primi până și în ultimul an al vieții.

În anul 1878 era considerat o autoritate în domeniul istoriei și etnografiei latinității europene. I s-a încredințat conducerea lucrărilor din cea de-a doua zi a Congresului Internațional de Științe Etnografice de la Paris. Comunicarea Despre etnografia română, prezentată, atrage  atenția asupra României, Urechia subliniid roululei de "santinelă a lumii latine la poarta invaziilor barbare". În intervențiile lui, combătute cu argumente afirmațiile aberante ale lui Gauthier Claubry, demonstrând că românii nu sunt slavi și albanezi, explică sensul etnonimului valah, argumentând că "există români, valahi, până la Atena, Epir, Tesalia".
     Un martor la lucările Congresului, B. Vinesiu, scria lui Iosif Vulcan despre locul ce l-a ocupat V.A. Urechia în lumea științifică prezentă: "Chiar de a doua zi fu ales președinte. Nu a fost ședință în care d-sa să nu fi luat cuvântul, arătând că și România are oameni de știință, că și România se interesează de întreaga umanitate, dorind binele tuturor... Succesul poetului de la Mircești, dobândit de curând la Montpellier, e mare; el arăta o vitejie românească pe câmpia literară; succesul dlui Urechia la Paris este tot așa de mare și strălucit, el arată Franței, Europei întregi, ba chiar Americii (căci și ea se reprezenta la congres) că între Dunăre și Carpați sunt tot așa de buni erudiți, ca în Europa occidentală."
     Léon de Rosny citează cu titlu de referință unele intervenții ale lui Urechia la Congresul din 1878 în cartea sa, La Patrie Romains d'Orient. Études ethnographiques, géographiques, historiques, économiques et littéraires., apărută în 1884, la București și cu sprijinul moral și material al statului român și personal a luiCarol I, la intervențiile lui Urechia. Léon de Rosny dedică această sinteză  asupra latinității orientale lui V.A. Urechia.
     În anul 1879, Institutul Etnografic din Paris oferă lui V.A. Urechia bustul său, operă a sculptorului Wl. Hegel, expresie a simpatiei și gratitudinii pentru "savanta sa activitatea" la Sesiunea inaugurală a Congresului Internațional al Științelor Etnografice  din 1878. Tot în acest an este invitat la Congresul pentru literatură de la Londra.
     Macedo-românii  înființeză în 1879 Societatea de Cultură Macedo-Română la București; la 30 septembrie îl proclamă membru fondator și, recunoscându-i meritele și forța de persuasiune în favoarea lor, îl aleg în 1880 președinte al Societății. În numele Societății a editat în 1880 cunoscutul "Album Macedo-Român", o poligrafie cu producții literare, istorice și artitice semnate de români, aromâni (macedoromânii, istroromânii, meglenoromânii), francezi, italieni, tot atâtea documente ce demonstrau unitatea latinității orientale cu cea occidentală, un răspuns la falsele susțineri ale lui G. Claubry, combătute de Urechia cu doi ani îaninte. Culegerea a fost apreciată ca un document ce demonstra unitatea în spirit și în limbă a popoarelor neolatine. Léon Berlucy-Perussis din Aix-en-Provence considera  Albumul un "testament al alianței celor șapte literaturi latine." În 1942 Gheorghe Oprescu, apreciind ținuta grafică, deci valoare bibliofilă și din acest punct de vedere, subilinia că Albumul Macedo-Român și Voci Latine. De la Frați la Frați, din 1894, "sunt cele mai frumoase și elegante cărți românești de la sfârșitul secolului." În anul 1895 i se acordă de către Societate Macedo-Română diploma de onoare, "destinată a manifesta Domniei Sale simțirile de recunoștință a Societății."
     Institutul Etnogtafic din Paris îi acordă în anul 1880 medalia de bronz având inscripționat textul: "Institution Ethnographique. A.B. Urechia son délégué general pour la Roumanie 1880. Republique française. Liberté, egalité, fraternité", iar în1881 "Medaille d'honeur V.Al. Urechia son délégué a Bucarest 1881".
     Pentru scurt timp, în anul 1881, este Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, având secretar general pe profesorul gălățean Gh. Mihăilescu. În pofida afirmațiilor, conform cărora ar fi fost un instrument pentru lichidarea grupului socialist format la Univesitatea din Iași, nefiind totuși străin de destituirile și numirile ce au avut loc, a încercat să pună în practică programul său de organizare și modernizare a structurilor școlare, uzând de autoritatea  executivă. Reușitele au fost ca și timpul cât a stat în scaunul ministerial, adică puține.
     În anul 1882 Institutul Etnografic și Asociația Internațională a Oamenilor de Ștință Litere și Arte Frumoase din Paris au instituit premiul internațional  "Prix Urechia", ce se acorda pentru cercetări etnografice în orientul european, însoțit de  medalia de aur, argint sau bronz, cu efigia și numele lui V.A. Urechia. Medalia avea inscripționat textul: "Institution Ethnographique, Association internationale des Hommes de sci nce-literatur -beaux-arts. Épruve. Prix Urechiă".
     Premiul Urechia va consacra internațională a activității lui V.A. Urechia și a prestigiul României, anticipată în 1878 de B. Vinesiu, cu consecințe favorabile țării, în contextul evenimentelor în pragul și primele decenii în secolul XX. Este declarat membru pe viață al Institutului Etnografic și al Asociației Internaționale a Oamenilor de Știință, Litere și Arte Frumoase.
     La 17 ianurie 1883 Société d'Ethnographie îl omagiază în plenul congresului său anual. În cuvântul rostit cu acest prilej, președintele Léon de Rosny sublinia: V.A. Urechia este "un coleg care a dat atâtea dovezi ale zelului și devotamentului pentru asociația noastră internațională și cofraternă." Adresându-i-se direct  rostea: "Ați fost un colaborator distins al lucrărilor noastre, mai ales în vremea primului Congres internațional de științe etnografice ținut la Paris, odată cu Expoziția Universală din 1878. Ne-ați prezentat atunci acest neam tânăr, viteaz, care ține cu strășnicie, pe malurile Dunării, în Carpați, pe malurile Mării Negre și până în Macedonia și Epir, unde are numeroși frați, drapelul ideii gallo-latine în mijlocul populațiilor slave și neariene din vremea Turciei europene."
     Marcat de personalitatea prietenului său,V.A. Urechia, de gestul său pentru susținerea cercetărilor și publicarea rezultatelor acestora, unele finanțate de statul român, cum s-a văzut mai sus, impresionat  de gestul de a-și instuționaliza ca unitate publică biblioteca  personală, în anul 1900 Léon de Rosny îi propune să doneze bibliotecă sa Bibliotecii Publice din Galați. Este dovadă că savantul franceza a înțeles, cunoscând biblioteca lui Urechia, să contribuie la instituirea unei baze de cerecetare de interes ce depășea granițile României. Din păcate, demersurile făcute de către V.A. Urechia pentru obținerea fondurilor necesare trimiterii unor tineri în vederea preluării voluminoasei biblioteci de la Paris, nu au fost onorate la vreme. Timpul implacabil a curmat viața celui ce, prin prestigiul gestului său, determinase intenția de repetare. Am fi avut astăzi o mare bibliotecă franceză specializată la Galați. Transferul nu a mai avut loc.
     Anul 1893 îi oferă lui V.A. Urechia prilejul de a reafirma în fața Europei problema latinități și continuității daco-romane, amenințată în interiorul arcului carpatic de politica de desnaționalizare, accentuată după instalarea dualismului austro-ungar în anul 1861, culminând cu persecutarea și arestarea memorandiștilor români. Apelul trimis, urmând exemplu studenților clujeni, la peste 150 de personalități  culturale, științifice și politice din Europa, pentru a lua poziție în favoarea memorandiștilor transilvăneni, a avut un ecou pozitiv. S-au primit numeroase studii, articole, sinteze ale istoriei românilor, însemnări, maxime, adeziuni autografe de solidarizare cu poporul român în general, în apărarea fruntașilor transilvăneni în special. Reunite într-o culegere, semnificativ intitulată, Voci latine. De la frați la frați, publicată și difuzată în anul 1894 în toată Europa, au constituit o sursă de informare pentru cei ce nu cunoșteau istoria zonei, au  pus în mișcare intelectualitatea, au format opinii în favoarea drepturilor națiunilor, al dreptului natural al românilor în Transilvania. La împlinirea a o sută de ani de la apariția culegerii, în anul1994 Biblioteca "V.A. Urechia" a publicat culegerea cu texetele traduse în limba română, ediția princeps fiind în limbile  autorilor.
     Înainte și în timpul procesului memorandiștilor români din 1894, supranumit procesul secolului, V.A. Urechia și biroului de presă deschis la Cluj de Liga Culturală, al cărei președinte era, a organizat și realizat cea mai susținută campanie europeană de presă în favoarea românilor. Peste 500 de articole, studii, știri,  informații cu privire la istoria românilor, în contextul politicii naționaliste practicate de dualismul  austro-ungar, la mersul procesului și condamnarea practicelor judiciare și a sentinței, au fost publicate de 113 ziare și reviste, în deosebi de limbă franceză, azi depozitate la Galați. Argumentând ideea latinității și continuității în spațiul carpato-danubian, autorii au pledat pentru demonstrarea unității etnice și dreptului la unitate politică a românilor.
     În anul 1895 participă la Congresul de la Bruxelles și la Conferința Interparlamentară unde a avuto confruntare "aprinsă" cu parlamentarii maghiari privind problema Transilvaniei, abordată cu aceleași argumente folosite în scrisoarea de răspuns adresată generalului Türr. Intervențiile sale au fost considerate un succes diplomatic în fața parlamenarilor de la Budapesta.
     În acelaș an V.A. Urechia este remarcat printre personalitățile participante la Congresul Internațional al Limbilor Romanice de la Bordeaux: un "nume care  reprezintă o autoritate în marele probleme politice, științifice și literare ce preocupă pe «sora noastră din extremitatea latină», România", scria E. Romuald. Dorind să-l omagieze va publica în revista "L'Encyclopédie Contemporaine Illustrée" din Paris, o sinteză biografică, cea mai completă apărută  în străinătate, după știrea noastră, atestat al persistenței prestigiului României, utilă, în economia subiectului, pentru o  completă cunoaștere a modului în care a fost receptată personalitatea lui în plan european.

Consiliul Heraldic al Franței îi acordă, în 1897, Diploma de membru onorific, consacrându-i astfel meritele în această activitate, pentru ca în anul 1899 să fie ales Președinte de onoare a Consiliului Heraldic al Franței. În diploma  respectivă îi sunt înscrise titlurile științifice, politice și unele distincții, între care Cavaler al Legiunii de Onoare,ordin acordat de președintele Franței.
     Tot în anul 1897, Socitetatea Franceză de Arheologie pentru conservarea și descrierea monumentelor istorice îl nominalizează ca membru din străinătate și-i acordă Diploma prin care este împurternicit a identifica, descrie și a interveni pentru împiedecarea degradarea monumentelor, pentru a se lua măsuri de conservare a lor.
     În anul 1898 Secția Spaniolă a Societății Internaționale Crucea Roșie îi acordă titlul de membru asociat și medalia de aur pentru activitatea sa în slujba păcii.
     Cu prilejul Congresului internațional de orientalistcă din octombrie 1899, a organizat o festivitate la Columna lui Trăian de la Roma, cu depunerea unei coroane de bronz. Onoarea gestului a revenit țăranului Badea Cârțan, la propunerea lui Angelo de Gubernatis. "Se părea că una din figurile după Columnă înviase și descinsese la baza ei", se afirmase despre Gheorghe Cârțan, văzut  lângă columnă. Festivitatea a fost oficializată de guvernul iatlian prin participarea miniștrilor săi, discursuri și protocol diplomatic. În deschiderea festivităților a fost interpretat imnul Ginta latină, versurile fiind ale lui  V. Alecsandri, premiate la Montpellier în 1878, iar muzica de Filippo Marchetti. La sfârșitul festivităților s-au auzit acordurile cântecului "Deșteaptă-te române!" și muzica militară "făcu să răsune ecourile cu marșul regal." Au rostite cuvântări de către personalități italiene și române. A fost depus pentru conservare în "Arhivul de la Capitoliu" "oamgiul comemorativ", scris pe pergament,  copiile fiind depuse la Biblioteca "V.A Urechia" și Ateneul Român.
     V.A. Urechia a dorit să facă o amplă demostrație a descendenții și continuității românilor și latinității orientale, inclusiv cu o "expozițiune vie etnică": intenționa să prezinte istoricilor și oficialităților câte o "pereche"de tineri îmbrăcați în costume naționale din toate zonele etnografice din  provinciilr istorice ale României și din Istria, un cor de țărani din Ardeal sau Banat, nominalizate ca posibile fiind corurile din Lugoj, Chișetău sau Sibiu. T. Burada, "excelentului etnograf" cum îl numește Urechia, ave să prezinte o comunicare despre «Pisticoșii» români din Asia. În contextul istoric al sfârșitului de secol, considera extrem de utilă o demonstrație a romanității și românității, a unității etnice în arcul carpato-dunărean-balcanic,  pentru toate țările latine. Acțiunea etnografică nu a mai fost finanțată. Liga Culturală, nu a întreprins nimic din cele stabilite, deși a vrut să o angajeze direct pentru a nu implica statul. După festivitate a propus Regelui și guvernului să acorde distincții tuturor personalităților italiene care au susținut și oficializat prin protocol "marea sărbătoare națională a românilor de la Roma". Evenimentul a avut ecou european, presa făcându-i o largă campanie. În țară receptarea nu a fost la nivelul așteptărilor sale.
     Dezamăgit de nesusținerea efectivă a unei părți a programului prestabilit, de slaba conștientizare a semnificației celor petrecute la Roma, cu deosebire de atacul la persoană a unor ziare, nota cu tristețe: "Încălzit de entuziasmul pregătirii triumfului românilor la Forum Trajani, eu am uitat că apasă pe umerii mei 65 de ani... Abia însă terminai serbarea și vârsta reclama contra inimii prea tinere. Mă pusei în pat și șapte zile nu mă dădui din el... Dar aceasta nu interesează națiunea română....Facă cerul, ca să se repete des festivități ca aceea ce am avut fericirea de a organiza la Roma, atunci când un jurnal din București, mă califică..., că sunt «orator de răspântii». Da, la toate răspântiile lumii voi striga cât voi trăi: Vivat națiunea Română!"
     Românii transilvăneni îi oferă în mai 1900, cu prilejul jubileului de 50 de ani de activitate literară și științifică, un  Album omagial, semnat de cei ce cunoșteau opera scrisă și întreprinsă și pentru ei, prefațat în versuri de G. Coșbuc. Cuvântul dedicator sintetizează imaginea pe care Urechia o avea în Transivania: "Ilustre profesor și neîntrecut patriot! Cincizeci de ani s-au împlinit, de când scrisul Vostru pururea tânăr și înflăcărat l-ați cosacrat neamului românesc. Ați luptat cu dragoste de Apostol, cu tăria celui ce crede în scrisul și idealul său. Meritele voastre sunt neperitoare; iubire și recunoștință vă datorăm mai ales noi, Ardelenii, Ardelenii asupriți, ale căror suferințe cu scrisul și graiul le-ați vestit fraților latini, Apusului civilizat, Iubire și recunoștință vă datorează mai ales Ardelenii, pentru a căror dreptate și libertate vă luptați cu atâta dragoste și sinceritate. Suntem mândri că ni s-a dat prilej să vă arătăm dragostea și admirația nostră cu ocazia jubileului d-voastră literar de 50 de ani. Lupta mare ce ați dus-o o jumătate de veac dorim din tot sufletul nostru s-o purtați încă mulți ani pentru binele și fala întregului neam românesc."
     În anul 1900 îi sunt acordate titlul și diploma "Viro clarissimo" de către Conimbricensis Iinstituti Praeses Socique din Vale, posibil și ca o încununare și recunoștință pentru organizarea și reușita fesivităților  de la Roma, apreciate de presă ca sărbătoare a tuturor popoarelor latine.
     În prelungirea ecoului Congresul de orientalistcă din 1899, are loc și Congresul Uniunii Studenților Latini, organizat de Societatea Științifică și Literară din Alais în 1900. În deschidere V.A. Urechia face un escurs asupra ideii de unitate a popoarelor latine și percepția europeană a acesteia. Pledează pentru "federalizarea latină", idee  pusă în circulație încă din anii studenției la Paris, reluată în presa spaniolă în 1858 și în presa română în 1870. Considera trimiterea de studenți români la studii după Franța, în Italia și apoi în Spania ca una din căile de urmat pentru realizarea fraternității latine: "În 1864 demonstram că nu eram decât un simplu vizionar, căci trimisesem la Universitatea din Madrid doi studenți români (în Italia încă din 1860). Stabileam astfel o cale de unire fraternă, pornind din România spre Portrugalia, prin Italia și Spania." Franța era considerată de el "mama tutror țărilor latine." Își încheia discursul cu un apel către studenți: "...să clamăm din toate puterile această federalizare a popoarelor latine, singura care poate salva marea rasă a Romei, atât de încercată, astăzi atât de denigrată de rivalii săi. Traiască ginta latină!"
     Promovarea și demnostarea latinității românilor, ideia de federalizare latină , românismul lui V.A Urechia nu pot fi înțelese decât în contextul epocii lui, epoca naționalităților, a afirmării națiunilor, cu imperativul formarea statelor și desăvârșirea unității lor pe criterii etnice și tradiții statale.
     Participarea și intervențiile sale în cadrul congreselor internaționale de orientalistică, a celor de științe etnografice, heraldice, de studii privind popoarele neolatine  între anii 1869 și 1900, la Copenhaga, Paris, Londra, Bruxelles, Bordeaux, Roma sau Alais, la conferințele interparlamentare și alte reuniuni, publicarea unor studii în revistele științifce academice sau favorizarea aparției unor lucrări de autori străini  au fost prezențe de referință ale românilor pe scena europeană prin V.A. Urechia.
     Dacă în Europa făcea tot ce-i era la îndemână pentru a conștientiza prezența în centrul și sudul continetului a ramurilor neolatine, în țară încerca, prin cursurile ținute la universitățile din Iași și București, prin societățile și instituțiile culturale, în parlament și guvern, prin toate mijloacele și mai ales prin presă, promovarea românismului în special la tineret,  împotriva falsificării istoriei și acțiunior neamice, situând uneori sentimentul și emoția pe aceiași treaptă cu pregătirea științifică, dacă nu chiar pe una superioară din punct de vedere formativ.
     În 1901 comunica studenților și celor ce participau la cursul său de adio de la Universitate: "Am consolațiunea de a crede, că de nu am făcut din tinerime învățați profesori de istorie a patriei, am învățat-o însă, a simți românește și cu fericire am văzut-o luptând energic și generos, alăturea cu cei care pășesc în frunte la lupta pentru reînchegarea întregului neam românesc."
     Se poate afirma, fără teamă de exagerare, că sprijinul statului român, al diverselor persoane  fizice sau juridice, mobilizarea alături de acestea a descendenților aromânilor răspândiți prin alte țări pentru înființarea de școli și biserici, inclusiv construcții, pentru pregătirea cadrelor didactice și clerului, pentru asigurarea condițiilor de studiu în România a tinerilor din Balcani, Transilvania, Banat, Basarabia și Bucovina,  tipărirea de cărți și periodice în și pentru aceste zone sunt și efectul forței ideatice cu care el a pus în acțiune condițiile favorabile din vremea sa.
     Concludente, din acest punct de vedere sunt rostirile lui Gr. Tocilescu din noiembrie 1901, făcute la catafalcul lui Urechia, în biserica Sf. Gheorghe : "  «Născut dintr-o familie răzășească, sunt acum trecuți 67 de ani, - într-unul din județele cele mai frumoase, mai pitorești și mai istorice ale țării, în orășelul Piatra de pe repedea Bistriță și nu departe de lăcașul unde odihnește Alexandru cel Bun, - Vasile Alexandrescu Urechiă a dat semne încă de tânăr de un spirit vioiu și de o inteligență rară...
     Naționalismul (a se citi, după cum s-a văzut mai sus, Românismul-n.n.) - spunea Tocilescu, fostul lui student - a fost firul conducător ce a urmat Urechiă în toată viața lui literară și științifică, ca și în cea politică, totdeauna în fruntea oricărei mișcări naționale, oricărei ocaziuni de protestare; îl vedem ridicându-se împotriva prigonirii fraților de dincolo, reducerii școlilor rurale din țară, împotriva luării Basarabiei, luptând pentru colonizarea Dobrogei cu Români și românizarea toponimiei ei. Ori de căte ori țipătul Românilor se auzea jalnic tândguindu-se de peste nouă țări și nouă mări pe unde vitriga soartă voit-a să-i alunge, de atâtea ori se ridica puternic și deșteptător, ca o trâmbiță de Arhanghel, glasul de îmbărbătare al lui Urechiă.
     Aromânii din Pind și din Macedonia au găsit întrânsul ca și frații de peste Carpați, de peste Molna și de peste Prut, un susținător și protector statornic și prietenos. Ca director al Ministerului Instrucției Publice și mai ales ca ministru, a înființat, a organizat și ajutat școli pentru frații Aromâni, pentru Românii din Bulgaria, din Serbia, din Ardeal, iar în București a pus temelia școlii macedo-române, pentru pregătirea viitorilor dascăli și gospodari, care aveau misiunea să dea Macedoniei ceea ce-i lipsea până atunci: limba românească scrisă în locul idiomului stricat și împestrițat, care se vorbea numai, fără a se fi putut scrie și ceti. Cu ce entuziasm cerea Academiei să trimită cărți românești la Românii din Epir, Albania și Macedonia, până și la cei din Istria. Cu câtă bucurie spunea adeseori: "Mulțumesc lui D-zeu că acum Aromânii mei pot ceti românește Evanghelia la Sf. Liturghie»." Republicând acest text din Tocilescu în Boabe de grâu, Lucia Borș dorea să atragă atenția asupra locului lui V.A. Urechia în galeria oamenilor de seamă ai României Mari și asupra "operei" lui de la Galați, Biblioteca Publică.
     Despre V.A. Urechia și laborioasa sa activitate, despre  opera scrisă și mai cu seamă despre cea realizată prin acțiunea lui, s-au spus și s-au publicat multe studii și articole.Bibliografia rdactată de Alexandru Iordan, prefațată de Aurelian Sacerdoțeanu, fost student al lui V.A. Urechia,   înregisterază 626 titluri de cărții, studii, discursuri, articole, fără a pretinde că a înregistrat totul, se notează în prefață. Vistian Goia realizează prima monografie, restuind postertății pe acest mare nedreptățit, cum își intitulează unul din capitolele excelentei sale lucrări.
     B.P. Hașdeu a sintetizat rolul lui în organizarea instituțiilor culturale în România, în fruntea piramidei situând Academia. În ședința comemorativă a Academiei el atrăgea atenția asupra locului pe care îl va ocupa V.A. Urechia în istoria României.
     " Nu se poate vorbi de instituția școlară și culturală din România fără să i se asocieze numele lui V.A.Urechiă. Cele mai multe instituții culturale la noi se datorează direct sau indirect lui Urechiă. Între altele, cea mai de frunte este Academia Română. Așa cum se întemiase din capul locului. Academia noastră este Urechiă întreg: reprezentarea tuturor provinciilor române și, mai presus de toate, culminarea științifică sau specialistă pe a doua linie. A fost inspirația cea mai fericită. Pornirea firească a lui Urechiă nu era cugetarea, ci spre acțiune: acțiune, iarăși acțiune, neîntrerupră acțiune, o forță gigantică de acțiune pe aceeași întinsă sferă a naționaliății române în raporturile ei. El a scris și a tipărit prodigios de mult... Ca agitator însă pentru binele și mărirea neamului românesc, Urechia a fost sublim; nimeni nu va putea să-l înlocuiască, nimic nu va putea să-l întunice în istoria noastră națională, în care el va rămâne ca un arhanghel al entuziasmului în memoria tuturor Românilor... La orice capăt al Europei, fie congres, fie solemnitate internațională, pretutindenea unde putea să răsune faima numelui român, Urechia trebuia să fie acolo".
     El a fost recunoscut ca un mare iubitor al neamului românesc, al culturii naționale pentru  propășirea corora și-a sacrificat totul. Va rămâne în Panteonul României ca un mare patriot, mistuit de flacăra unei dorințe irealizabile: "să facă din români poporul cel mai strălucit și cu aspirațiile cele mai nemărgite," cum va scrie Geoge Panu.
     Cu mare întâziere, în anul 1932, când va prelua preșidenția Ligii Culturale, Nicolae Iorga va sublinia că V.A. Urechia a fost "o nesfârșită dorință de a fi de folos în toate domeniile și un mare talent de a câștiga printr-o vanitate simpatică, atîta iubire pentru români în vasta lume pe care o străbătea neastâmpărul său, continuată până și în anii de adâncă bătrânețe.", recunoscând că a fost nedreptățit prin lipsa de aprecierea la adevărata lui valoare.
     Timpul din păcate, așa se întâmplă la noi, la români, lasă să cadă cenușa uitării, acoperind în memoria posterității, nume, ca a lui V.A. Urechia, cu deosebire atunci când marele aniversări din istoria țării prilejuiesc evocarea personalităților ce au contribuit la pregătirea lor, dar și posibilitate unora de a trage vălul gloriei înaintașilor asupra lor. Articolele lui N. Iorga și L. Borș repun numele lui V.A. Urechia în circulație și vin în întâmpinarea protestului fiului acestuia, dr. Alceu Urechia, formulat într-o scrisoare cam din aceiași perioadă. Cu amărăciune Alceu atrăgea atenția lui Radu Rosetti asupra ignorării rolului lui Urechia în pregătirea Marii Uniri. În programul conferințelor ce urmau să se țină la Radio cu prilejul anivesării actului de la 1 Decembrie 1918, Urechia lipsea din rândul celor evocați. "Radio a început săptămâna Unirilor, la plural, căci se va vorbi, abundent și de unirea Ardealului și de făuritorii ei: Xeni va vorbi de T. Ionescu, Bacalbașa de N. Filipescu, Petrovici de Barbu Delavrancea și nimeni de V.A. Urechia; și totuși o viață VAU a pregătit această unire, o viață VAU a luptat cu cuvântul, cu condeiul și cu biata lui pungă ca să țină treaz sentimentul național la "frații noștri" boiliști! Bietul VAU a plictisit Ateneul cu "frații noștri", a plictisit Europa cu propaganda în favoarea "fraților noștri", a plictisit presa europeană cu nesfârșitele scrisori deschise adresate, când Generalului Tür, când Ministrului Banffy pentru apărarea drepturilor "fraților noștri" (și Cain a fost frate cu Abel)...
      Cum a organizat manifestația de la Roma, la picioarele Columnei drăguțului de împărat, cu discursuri înflăcărate, cum a împănat Ardealul cu cărți românești duse cu spinarea de badea Cârțan pe tainice poteci de munte? Cum a fost sufletul Ligii Culturale? Cine, bolnav de inimă, a murit legând un pachet de cărți pentru "frații noștri"? - VAU, VAU și iară VAU. Dar a și fost bine răsplătit!  Îndată ce a închis ochii și punga-, "frații noștri" au întins asupra lui vălul uitării, văl gros țesut cu lâna furnizată de V.A. Urechia.- Avem în Transilvania S. de Boilă, nu există S. de Vasile Urechiă; în săptămâna Unirilor se va vorbi de toți eroii (după război), nu se va spune nimic despre V. Urechiă. De ce d-ta care l-ai iubit, care l-ai stimat, d-ta care știi ce a făcut el pentru Ardeal și ardeleni nu ridici glasul să ceri o părticică de dreptate pentru V.A. Urechia.- E un rol frumos, un rol pozitiv pentru Radu Rosetti." Dr. C.I. Urechia către Radu [Rosetti], Ms. II/487
      Dr. Alceu Urechia avea dreptate. După ce Europa intelectuală a apreciat și a recunoscut în V.A. Urechia nu doar neastâmpăratul și vanitosul latin oriental, ci mai ales omul de acțiune atât pentru cercetarea și afirmarea latinității în zonă, cât și pentru demonstrarea că orientul latin european este parte integrantă a continentului, căruia occidentul îi datorează în bună măsură statutul de stabilitate și spiritualitate. Prin acțiunile lui V.A. Urechia s-au acumulat forțele idiatice și emoționale care au acționat atunci când condițiile au fost favorabile pentru realizarea visului său, "reînchegarea întregului neam românesc", cum preciza în 1901.
     Ludovic Demény susținea că ideea ignorării lui V.A. Urechia a fost formulată de R. Rosetti în anul 1935, V.A. Urechia fiind ecovat la 14 decembrie, urmare a scrisorii lui Alceu Urechia, necunoscută de Demény: "Numai că ceea ce era valabil 1935, scria Demény în 1984, nu mai corespunde realității de azi, căci începând cu deceniul al șaselea tot mai mulți cercetători și literați, bibliotecari și muzeografi s-au referit la viața și lupta acestui tribun al ideii de unitate națională, la activitatea lui bogată în domeniul cercetării trecutului istoric al poporului român, al literaturii și la contribuția lui remarcabilă la întemeierea unor instituții și așezăminte culturale și științifice de interes și de însemnătate națională. Pe bună dreptate vorbea Radu Rosetti de "serviciile neprețuite aduse țării de acest mare patriot", de faptul că V.A. Urechia a fost un "pioner neîfricoșat, timp de peste cincizeci de ani, al latinității", "cel mai inimos naționalist al generației trecute, animator înflăcărat al maselor.
     Într-adevăr V.A Urechia a fost printre primii care au militat și au participat activ la întemeierea Ateneului Român, a Societății Academice Române, a Muzeului de Antichități și a altor instituții culturale, științifice și literare, din enumerarea cărora nu poate lipsi Biblioteca "V.A. Urechia" din Galați, bibliotecă care, după spusele lui Radu Rosetti, este formată "în cea mai mare parte din cărți în care se vorbește de iubirea de neam". Era firesc ca tocmai aici, de la servitorii acestui așezământ și ai muzeului din Galați să pornească inițiativa de a relua firul cercetării cu privire la viața și activitatea multilaterală a cărturarului român, care a fost V.A. Urechia. Contribuția lor în aceste domeniiu a fost, fără îndoială de mare însemnătate și deschizătoare de perspective. Moștenirea păstrată cu atâta grijă de Biblioteca din Galați și de Biblioteca Academiei a început deci să fie valorificată din plin atât în ce privește sprijinirea de către V.A. Urechia a luptei naționale a românilor transilvăneni cât și în privința activității de ansamblu a acestui scriitor, publicist, istoric și muzeograf." Cercetările asupra vieții și operei lui V.A. Urechia erau reluate la Galați în 1965, cum se va vedea.
      Deși din tinerețe a fost un om "pornit spre acțiune", cum l-a caracterizat B.P. Hașdeu, V.A. Urechia își va dedica  tot timpul pentru a "descoperi" documente despre sau cu referințe la români, pentru a le cerceta și valorifica, apoi cilolecționa, istoriografia fiind ceea ce l-a atras cu  predilecție.
     Dorința de a pune în circulație publică  izvoare scrise și nescrise despre istoria românilor, va fi pornit din nemulțumirea față de documentarea de care dispunea, dar și din convingerea că istoria nu se scrie și, mai ales, nu se învață fără documente. Lipsa acestora, în special cele de sorginte străină, îl preocupa în gradul cel mai înalt. El avea să mărturisească în "Introducerea la cursul de istorie a românilor" din 1865: "Dacă Neculce a scris bine cele ce-i dictase inima sa, nu însă fără și a greși, noi vom cere a afla adevărul, zicând adesea inimii să tacă.."
      Pentru el istoria își avea rolul de activare a trecutului, conjugarea  cu prezentul pentru deschiderea perspectivei viitorului. Fără această trinitate temporală, există pericolul dispariției națiunii respective. În1867 sublinia rolul cunoașterii istoriei, a trecutului națiunii, oricare ar fi ea, ca o condiție sine qua non pentru supravețuire. "O națiune care aspiră să trăiască, trebuie însă să știe a-și aminti", pentru ca în 1868, spre a întări cele afirmate, artăgea atenția că românii "...atunci au decăzut când și-au uitat trecutul." Va rămâne consecvent tezei.  "Istoria - consemna în 1892 - are altă misiune, decât a crea în mod nedocumentat oameni mari și eroi. Facem istorie, când curmăm șirul legendei." Se va ridica împotriva celor ce voiau să scrie "istoria după povești și după curente  politice, iar nu după documente.". Aproape în toate demersurile a făcut și a cerut să se facă abstracție de apartenența de partid politic în problemele majore ale țării și națiunii. Interesul național este general și nu trebuie subordonat poziției politice; afirmarea latinității și românității nu trebuie sacrificată prin politic, sublinia la Congresul Studenților Latini din 1900.
     Urechia a publicat Cursul de istorie ținut la Universitate în 14 tomuri, a realizat cea mai cumpletă și documentată Istorie a școalelor, supratitrată Istoria culturii, aspirând să realizeze un tratat de istorie a României. Și-a dat seama de imposibiliatea proiectului. A avut tăria de a o recunoaște în 1891. "Lăsăm... timpul să aducă noi izvoare și generațiuniilor următoare, să le utilizeze și să ajungă la o lucrare perfectă decât astăzi am putea-o face."
     Înainte de a pleca pentru studii la Paris, Vasile Alexandrescu, cunoștea operele Gr. Urechia și M. Costin, a lui Gheorghe Șincai și Petru Maior. Cunoștea polemicile dintre istoricii Școlii Ardelene și adversarii continuității daco-romane, Franz Joseph Sulzer, Joseph Carol Eder, I.Chr. Engel. Era familliarizat cu direcțiile instaurate la mijlocul secolului de Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu și August Treboniu Laurian; avea o baza în abordarea problemelor de istorie în general, a românilor în special. Era convins de rolul educativ al istoriei în proiectarea și realizarea idealurilor națiunii române.
     Acestor imperative a subordonat formarea bibliotecii sale. Aproape obsedat de ideea colecționării și confuntării izvoarelor, în contextul politic al celei de-a doua jumătate a secolului trecut, își consacră energia și capacitatea pentru identificarea, înregistrarea informațiilor despre cărți, pentru constituirea  bibliotecii sale. Aceasta este prestația de bibliofil practicată de V.A. Urechia pe dimiensiunea a peste patruzeci de ani,: identificarea și colecționarea de cărți românești și străine, în special  cu referințe despre români. Conținutul documentar și informațional, pus în slujba istoriei și culturii omului, a fost criteriul aplicat în practica de bibliofil, urmat de citeriul vechimii și al  valorii determinată de ținuta artistico-tipografică.
     Excursul de mai sus justifică afirmația de la începutul prezentului capitol: nucleul Bibliotecii "V.A. Urechia", biblioteca fondatorului, completată ulterior în același spirit, este format din carte românească, carte străină, hărți, documente, manuscrise, iconografie despre România și țările vecine, despre Europa și problemele ei cu tangențe la români, astăzi, așa puține cum sunt, constituie valori de importanță națională și universală.
     Înregistrarea datelor de identificare și regăsire a surselor, începută din perioada lecturilor și studiilor ieșene, probabil, devenită ocupație curentă odată cu trecere la cercetarea depozitelor pentru depistarea documentelor primare și secundare, ține de tehnica muncii intelectuale, respectiv, de bibliografie. Aceasta este cea de-a doua disciplină bibliologică practicată de Urechia.
     Deși nu există atestat documentar, nu poate fi exclus faptul că Urechia a luat cunoștință, înainte, în timpul ori după perioada studiilor în străinătate, și de Disertație despre tipografiile române  în Transilvania și învecinatele Țări de la începutul lor până în vremele noastre a lui Vasile Popp, apărută la Sibiu în anul 1838, trecut de posteritate printre părinții bibliografiei românești. Ca și referințele bibliografice din Hronicul lui Gh. Șincai, informațiile din Disertația lui  Popp îi va fi stimulat reținerea ariei de imprimare și circulației a cărților românești.
     Paralel cu audierea cursurilor universitare la Paris, cu activitatea publicistică și frecventarea cercului de studenți și rezidenți români, a consacrat o mare parte de timp pentru cercetarea bibliotecilor. A investigat arhive din orașele Europei, a confruntat documentele, manuscrisele și tipăriturile cunoscute cu ceea ce autorii nou identificați consemnau sau citau, a înregistrat ce avea în vedere să procure, a consultat cataloagele și bibliografiile publicate. A făcut extrase bibliografice, a copiat texte pe care le-a publicat și le-a folosit și ca argumente pentru obținerea de subvenții în vederea continuării cercetărilor și achiziționării cărților respective, pentru depozitarea lor în bibliotecile din România.
     În anii 1857-1858, prima perioadă a activității sale în Spania, având avantajul material și intelectual al relațiilor de familie, ca urmare a căsătoriei cu Françoise Domenique de Plano, descendentă din nobili intelectuali care situau cartea la adevărata ei valoare, va cerceta bibliotecile iberice, va publica în presa madrileană.
     Practica bibliografică va la baza activitatății sale științifce, publicistice, didactice, culturale și în redactarea, organizarea și tipărirea catalaoagelor bibliotecii gălățene, începând cu anul 1890.
     Apariția în anul 1857 la Paris a Essai d'une Biblioth que historique des Provinces Danubiennes. La Roumanie. Moldavie, Valachie et Transylvanie (Ancienne Dacie), a lui Joseph Marie Querard, îi va fi dat noi îndemnuri în intențiile sale. Bibliografia Queerard completa unele lucrări de gen publicate anterior, punea în circulație ultimile apariții de autori români în limba franceză până în anul 1856, inclusiv periodice. Urechia a fost interesat de lucrare, o achiziționează și o va fi folosit pentru documentare, dar și în practicarea metodei de înregistrare bibliografică.
     A cunoscut periodicul El Bibliógrafo Espa ol y Estrangero, care aparea bilunar din anul 1857 la Madrid, o bibliografie curentă spaniolo-franceză, eleborată ca și catalog de librărie; fiecare număr înregistra tipăriturile spaniole, iar suplimentul, cu același număr de apariție, tipăriturile franceze, numerotarea referințelor fiind pe literaturi. El Bibliografo publica în fiecare număr elementele descrierii în ordinea așezării în pagină, imprimate după datele de subtitlu, fiind un ghid de tehnica a muncii intelectuale.
      V.A. Urechia va cumpăra  revista pentru informare, colecția pe anii 1858 și 1859 fiind la  Galați, va folosi tehica redactării notițelor bibliografice și sitematizarea lor în cataloagele bibliotecii gălățene, unde se întâlnesc elemente comune cu cele practicate de revista El Bibliógrafo.
     Urechia își înscrie activitatea alături de cea prestată de Alexandru Odobescu, care, întors  de la Paris, începe o campanie de "a aduna inscripții, documente, podoabe de artă, cărți vechi și  orice dovadă de viață românească", inclusiv documente străine, și înregistrarea lor bibliografică. V.A. Urechia acționează în spiritul celor semnalate de Al. Odobescu, care atrăgea atenția în 1861 asupra pericolului de distrugere a cărților vechi și a necesității colecționării și conservării lor. În același pericol erau și cărțile românești vechi din Transilvania către sfârșitul secolului. Acesta vafi fost unul din motivele pentru care Urechia a facut eforturi de salvare, prin achiziționarea și depozitarea lor la Biblioteca Academiei și la Biblioteca din Galați. Cartea românească veche își îndeplinise misiunea prin circulația ei, contribuind la asigurarea unității limbii și conștiinței de neam. Odată cu generalizarea alfabetului latin și eliminarea celui cirilic, inclusiv de către biserică, cartea veche era scoasă din uz, păstrându-și valoarea de monumente ale culturii.
     Prima sa lucrare de bibliografică, Biblioteca istorică a Principatelor Unite, "un catalog ... de toate scriierile arflătoare la diferite națiuni asupra Principatelor", este publicată  în gazeta Ateneul Român. În anul 1862, când întocmește catalogul "cărților din care urmează să fac extrase relative la români", selectate pe baza înregistrărilor bibliografice din operele studiate în țară, confruntate cu cele din bibliografiile, cataloagele și bibliotecile apusene, avea realizată o primă încercare bibliogrfică daco-românica. "Operele citate de Șincai, nu s-au mai trecut în acest catalog, deși ele există mai în toate bibliotecile mai sus citate," nota în 1862 V.A. Urechia, atestând documentarea anterioară și practica metodei comparativ-bibliografice în înregistrăile sale. Cărțile descrise erau nominalizate ca existând în bibliotecile Brera din Milano, Civica și Universității din Genova, Civica din Barcelona și Nacionale din Madrid.
     Catalogul, rămas în manuscris, este o etapă în elaborărea unei bibliografii a scrierilor străine despre români, gândită probabil de Urechia. Lucrarea a avut și un scop pragmantic: determinarea autorităților pentru subvenționarea continuării cercetărilor și, posibil, pentru achiziționarea documentelor în original ori în copii. El solicia acordarea unor sume pentru deplasare în străinătate în scopul cerecetării pentru depistarea de documente și se obliga să le restituie în caz că rezulatate nu ar fi fost satisfăcătoare. Admițând această ipoteză, Urechia lasă un model de cum poate fi folosită o lucrare bibliografică oentru obținerea unei decizii administrative.
     V.A. Urechia nu a publicat un catalog al lucrărilor străine despre români. Este posibil să nu fi fost mulțumit cu numărul referințelor bibliografice înregistrate, în raport cu ceea ce știa că există, dar și cu cele recoltate de Al. Odobescu, cu care sigur se confrunta. Odobescu publicase în anul 1872, Indicile scrierilor relativ directu și indirectu la daci și Dacia, cuprinzând 315 referințe bibliografice, ce "trebuia să slujească nu numai unui amplu studiu, «asupra popoarelor care au locuit țările române de la stânga Dunării mai înainte de conquist'a acestor țări de către imperatorul Trăian», dar și procurării acestor lucrări pentru Biblioteca Societății" Academice. Observăm comunitate de intenții, nu coincidețe, rezultantă a spiritului de colaborare dintre aceste personalitați, concretizată și în colaborarea lor la fondarea și, mai ales, dotarea Bibliotecii Academiei și Muzeului de Antichități.
     În anul 1887 Urechia predă spre publicare o primă lucrare bibliografică despre populațiile din balcani, redactată după călătoriile făcute în zonă, considerată ca fiind din categoria daco-romanica, ca și indicile lui Al. Odobescu. Apărută în anul 1889, în continuarea eforturilor pentru demonstrarea unității latinității balcanice, lucrarea Încercări bibliografice pentru Istria și Dalmația  confirmă opinia că el intenționa să elaboreze o bibliografie a lucrărilor cu referințe despre latinitatea din centrul și orientul Europei. Indicile lui Odobescu și Încercările lui Urechia au anticipat una din componentele planului bibliografic al Academiei Române, elaborat și adoptat și cu sprijinul lor.
     V.A. Urechia va aproba și susține "integral", cum menționa Dan Simonescu, planul bibliografiei române adoptat de Academie. El a prizidat ședințele în care s-au dezbătut problemele bibliografiei, începând cu anul 1894 până la aprobarea planului în anul1895. A fost primul care a răspuns la Apelul lansat de Ion Bianu, prin trimiterea listei cărților vechi românești existente la Galați, parte din prima etapă a elaborării bibliografiei naționale, fiind primul colaborator la realizarea Bibliografiei Românești Vechi.
     De altfel, prin vocea lui, în august 1867, anunțând o donație de cărți și documente la Academie, se consemnează prima mențiune a viitoarei bibliotecii academice; în Regulamentul pentru formarea Societății Literare Române, actul de naștere al Academiei, termenul de  biblioteca nu a fost menționat. Pe toată durata vieții lui, deși preocupat de biblioteca sa, personală, publică mai târziu, se va îngriji și de creșterea colecțiilor Bibliotecii Academiei, fiind alături de I. Bianu. El a donat documente, copii autentificate ale documentelor originale în limba persană aflate în Biblioteca Marciana din Veneția referitoare la Ștefan cel Mare și Uzum Asan, o colecție de manuscrise în limba greacă cu privire la români, corespondențe cu domni și boieri români, cărți, facsimile, scrisori, hărți, planuri, fotografii, stampe, monede, medalii, sigilii, catalogul Bibliotecii Thon publicat la Hamburg în 1704, având înregistrate cărți și manuscrise cu privire la români.
     Nu se știe dacă s-a gândit Urechia să organizeze personal o bibliotecă publică când a început identificarea și strângerea cărților. Ca om de cultură și-a însușit un sistem modern de recoltare și ordonare a informațiilor bibliografice, donația sa cuprinde numeroase bibliografii și cataloage de librării și biblioteci, tot atâtea unelte folosite pentru informare și completarea bibliotecii personale. Practica de cercetător a multor biblioteci cu regimuri diferite de acces, l-a fi convins că numai cele cu deschidere publică sunt indispensabile în acțiunea de ridicare culturală generală a comunităților. În opinia și acțiunea sa a considerat ca necesare trei tipuri de biblioteci, școlare, publice și naționale, la elaborarea regulamentelor și înființarea unora fiind autor sau participant.
     Întroducerea biblioteci în structura școlii este atestată din secolul al XVII-lea. În Istoria școalelor de la 1800 - 1864, V.A. Urechia evidențiază și comentează informațiile din documentele identificate de el ce semnalează existența bibliotecilor și bibliotecarilor. Faptul este de reținut ca un atestat al aprecierii rolului bibliotecii în evoluția învățământului românesc, privit în perspectiva, nu în trecutul lui.
     Prima mențiune o identifică în "Inscripțiunea manuscriptului de retorică pe care au învățat fii lui Miron Costin, /unde se/ amintește de existența unei școli publice sau domnești la Iași, care avea și biblioteca ei. Acest manuscript din secolul al XVII-lea (1664) este în posesia școalei cele mare din Iași, la 1714," precizeză el. "Originea bibliotecii de la S-tul Sava - scrie mai departe Urechia - este mai veche decât hrisovul școalelor din 1776,...Cel mai întâiu numit bibliotecar al S-tului Sava rămâne, până la descoperirea altor documente, dascălul Ambrosie. «Fiindcă la școala domnească ot S-tul Sava am orânduit Domnia Mea pe Chir Amvrosie dascăl, a fi vivliotecar...», citează el "pitacul" lui Mihai Șuțu din 14 martie 1785.
     Faptul că în economia Istoriei reține în detaliu elemente de tehnică și gestiune bibliotecară, demonstrează un interes ce poate fi pus în legătură cu preocupările lui de mai târziu, găsindu-le un suport istoric, dar și dorința de a sublinia interesul deosebit al domnitorilor români pentru biblioteci. Subscrierea în Istoria școalelor că Mihai Șuțu "însărcinează pe boerii epitropi să inventarieze și «să se facă căutarea cărților din vivlioteca ce a fost a școalelor ot S-tul Sava, dupe catalogul lor ce este pentru toate felurimile de cărți anume, unde să meargă un dascăl de știință a multe limbi, la locul unde sunt puse în păstrare și pentru cele ce vor lipsi să apuce pe cei ce le-au fost în păstrare, să dea seama de toate, de care făcând foaie, să o arate M.Sale», prin "pitacul"din 1791, este demnă de reținut ca principiu de administrație a patrimoniului public.
     Aprecierea ca fiind "minunată" "anaforaua în chestiunea școalelor" a "patronului luminat și energic al învățământului", cum îl supranumește pe Mitropolitul "Iacob al doilea", o înscriem tot în prepocupările lui de a sublinia necesitate și rolul școlii și bibliotecii în ridicarea culturală a românilor. El subliniază că pentru Academia din Iași "anaforaua lui Iacob", în " Cap. VIII prevede existența unei biblioteci, sub privigherea unui epistat. La bibliotecă sunt datori toți neguțătorii, care vor aduce cărți în țară, să dea câte una gratis. Dacă cartea este prea scumpă i se va plăti jumătate din preț."  Abordarea problemei obligativității importatorilor de cărți de a depune un exemplar la biblioteca Academiei din Iași o face cu intenția de a atrage atenția aupra unei posibile surse de completare a colecțiilor bibliotecilor cu funcții naționale, ca sugestie pentru legalizarea obligației în zilele lui. Istoria depozitului legal va reține acest prim început al legiferării și practicării lui în România, după cum astăzi legiuitorul ar putea reintroduce principilul stipulat în anaforaua Mitropolitului Iacob, introducând obligativitatea imporatorilor de carți și alți purtători de informații pentru depunerea unui exemplar în depozitul legal al statului de la Biblioteca Națioală a României., fie și contracost.
     Cercetărea bibliotecilor frecventate au fost conjugată de Urechia cu observarea organizării colecțiilor, a instrumentelor de informare, a organizării funcționale și pregătirii personalui.
     În anii ‘870, când preocupările pentru organizarea bibliotecilor îi stăpâneau gândurile, plecând, probabil, și de la neputința ori nemulțumirile cauzate de faptul că nu reușea să aducă în țară și să publice documentele identificate, V.A. Urechia relua în presă, sub formă de știri comentate, însoțite de extrase, ceea ce avea notat despre bibliotecile vizitate în anii 1857/1862. Semnala avantajele organizării colecțiilor, existenței cataloagelor și personalului competent, relatând dificultățile întâmpinate în accesarea informațiilor și cercetarea documentelor, consumul de timp și chiar imposibilitatea consultării unde organizarea lipsea sau lăsa de dorit.
    " Credem că facem un serviciu arheologiei (sic) noastre, publicând în limba originală catalogoul manuscriselor bibliotecii civice din vechea republică a Genovei, în care avem extracte relative la români; însoțim fiecare manuscris de numerele și literele catalogului original", scria în anul 1870, pentru ca în 1871 să reia. "Genova posedă un arhiv comunal foarte celebru, dar în 1861, când l-am cercetat eu, era în cea mai cumplită dezordine. Puțin mă putui deci folosi de acel arhivu, care nedubiu este foarte avut de documente cu referință la noi. De biblioteca Universității din acel oraș mă folosii mai bine." După lista a 27 titluri, cu indicarea cotei ficăruia, notează: "Pe lângă documentele ce aflai la biblioteca Universității, mai dădui și de câteva în altă bibliotecă, intitulată civică."
     Din punct de vedere al dotării, organizării documentelor și instrumentelor de informare, a competenței personalului de reținut sunt datele despre biblioteca din Barcelona. "Barceloana, atât de celebră în evul de mijloc, posedă încă și azi arhivul cel mai antic, mai avut, mai complect și mai bine ordonat din toată Europa. Documentele ce cuprinde acest mare arhiv sunt legate la un loc în 8.000 volumene in folio. Aci se conservă peste 20.000 hrisoave diverse și nu mai puțin de 900 de bule papale. Sunt mai bine de zece ani de când am vizitat acest tezaur ingente al istoriei evo-mediale a întregii Europe. Dar ce puteam face față cu 8.000 volumene încărcate de sute și mii de documente și 20.000 de pergamente pe suluri? Acolo este de lucru pentru zeci de ani și pentru mulți istorici și eu eram singur și nu puteam sta în Barcelona decât două săptămâni. Atâtu-mi fu deajuns ca să mă orientez, în lipsa de un catalog index rerum. Trebuie să recunosc însă public că păstrez o nestinsă recunoștință d-lui  Antonio de Bofarul, eruditul director al arhivului,... mi-a fost de mare ajutor ca să nu pierd tocmai zilele ce puteam da arhivului de la Barcelona."
     Observațiile menționate, confruntate cu cerințele lui de utilizator al serviciilor practicate, adăugate la altele asemenea, au fost elemente componente în formarea conceptelor biblioteconomice la V.A. Urechia, puse în practică în organizarea bibliotecii ce-i va face numele nemuritor. El și-a materializat conceptul de bibliotecă publică de stat la Galați pe baza tradiției biblioteconomice  românești semnalată în documentele citate în Istoria școalelor, în Regulamentul școalelor din 1836, în care Petrache Poenaru inclusese articole privind înființarea bibliotecii publice pe lângă Colegiul Sf. Sava București, cu funcții naționale din 1840, pe lângă școala din Craiova, și, cu deosebire, în Regulamentul bibliotecii Academiei Mihăilene din Iași, publicat, în 17 noiembrie 1840, de revista "Albina Românească".Acesta este considerat cel mai vechi regumalent al unei biblioteci publice românești. Tradiția teoretică și organizatorică a fost valorificată în Regulamentul bibliotecilor publice de stat din 1864 (Urechia fiind considerat autor), și  încorporată și în Biblioteca publică gălățeană.
     V A. Urechia a extrapolat definiția instituției școlare, la practica organizării bibliotecii publice. Acel "ce complex", cum numea la un moment dat școala, presupunea "local, mobilier, cărți, aparatură și personal" pregătit. În aceasta succesiune s-au derulat și activitățile premergătoare inaugurării pentru public a bibliotecii de la Galați.
     Începe punerea în operă a conceptului de bibliotecă publică de stat prin demersurile pentru obținerea decretului și condițiilor de înființare și organizarea instituției, deci asigurarea cadrului juridic; apoi localul propriu, în absența lui, alege spațiile necesare în raport cu cerințele de organizare și funcționare, cu fluxul circulației cărților și cititorilor, mobilierul, angajarea personalului, dotarea că un fond de cărți inițial; inventarierea cărților, redactarea notițelor bibliografice pentru catalaogele fișier și tipărirea catalogului-invetar finalizează seria de lucrărilor de pregătire pentru darea în uz public a bibliotecii. Cu o lună de zile înainte, totul fiind gata, pregătește festivitățile de inaugurare, anunțate prin scrisori și presă, publicitatea și festivitatea inaugurării fiind ultimile activități pentru organizarea biblioteci gălățene.
     Funcționalitatea bibliotecii publice, în viziunea lui V.A. Urechia, putea fi optimă numai pusă în legătură cu alte instituții similare. Condiționarea deschiderii publice de tipărirea cataloagului bibliotecii, trimis principalelor biblioteci, muzee și arhive din țară și străinătate, chiar și la unele persoane particulare, atestă modernitatea conceptului lui de bibliotecă.
     Editarea revistei proprii pentru punerea în circulație a informațiilor despre bibliotecă, bibliofilie și bibliografie, cu extrase documentare și articole tematice, chiar și a mici producții literare, este o altă coordonată pe care își plasează Urechia conceptul de bibliotecă publică. Valabilitate lui și în zilele noastre este incontestabilă. Conectarea bibliotecilor de astăzi în rețea,  prin linii dedicate și/sau internet, nu este un nou concept, ci simpla înlocuire a tipariturilor anilor ‘890. Cu alte cuvinte se schimbă purtătorul material de informații. Funcționalitatea este aceiași. Viteza de transmitere a informației și aria de accesare este superioară, în raport cu perioada întretăierii secolelor.
     Este prima bibliotecă publică din țară care își tipărește catalogul și o revistă proprie. Revista "Buletinul Fundațiunii Urechiă" marca începutul abordărilor teoretice în domeniul biblioteconomiei. A fost însă cântecul de lebădă al lui Urechia pentru acest domeniu , dintre multitudinea celor ce l-au preocupat. Singurul număr a apărut în aceiași lună cu plecarea lui dintre cei vii.
     La V.A. Urechia se descifrează cu ușurință percepția rolului formativ și cultural al cărții, respectiv accentuarea lui prin instituționalizarea colecționării ei în biblioteci accesibile grupărilor și comunităților sociale. În această structură organizatorică, în viziunea lui cartea devine "armă", iar produsul ei, cultura, "cetate" inexpugnabilă. În cuvântul inaugural, rostit la 11 noiembrie 1890, va expune acest concept, odată cu predarea cărților lui pentru folosință publică. Esența acțiunii culturale prin biblioteca publică este formarea omului. Cartea contribuie la "creșterea conștiinței", iar aceasta este singura cetate ce nu poate fi răpusă.
     El a ajuns la conluzia că ascunse printre rafturile bibliotecii  personale cărțile, periodicele, manuscrisele, scrisorile, fotografiile, stampele  și alte compenente ale patrimoniului cultural privat - apanaj individual sau al grupului din jurul său - nu sunt de un real folos în plan social. Convins de importanța instuționalizării bibliotecii personale, el le-a scos la lumina zilei, pentru a le face să trăiască prin valoarea cuvântului încorporat și prin frumusețea lor specială, generatoare de vibrații afective și intelectuale, în rândurile publicului. Biblioteca sa a căpătat adevăratele valențe prin schimbarea statutului în bibliotecă publică, cu acces fără limite, pusă sub protecția statului.
     V.A. Urechia a conștientizat din practica activității sale, că acțiunea participativă a cărții este într-adevăr completă când este pusă în instituție publică, iar în sistemul formativ și informativ se particularizează prin stimularea dorinței individuale de cunoaștere, acumulare și creație. El a văzut în carte un vestigiu al istoriei și civilizației umane, liant între generațiile ce se succed.
     Se remarcă la Urechia absența sentimentului posesiv al proprietății cărții;  o mărturisește în cuvântul rostit la 11 noiembrie 1890: "Cărțile nu sunt făcute pentru anume om, ci pentru toți delaolaltă, că precum văzduhul nu-l închide omul numai pentru sineși, ci din el trăiesc cu toții, așa și de carte, cade-se, a se împărtăși tot neamul românesc." O metaforă-concept asupra necesității instituționalizării utilizării publice a cărții, gena definiției sale pentru bibloteca publică.
     În succintul expozeu despre bibliotecile la români, publicat în Bultenul Fundațiunii Urechia, sunt formulate elemente definitorii pentru menirea bibliotecilor publice, așa cum le vedea el la început de nou secol: instituții cu acțiune complexă pentru educație, instrucție, cultură. "Evident este că aceste depozite de cultură aduc națiunii foloase incalculabile, sunt un izvor pentru cultura limbii, răspândirea cunoștințelor, stima străinilor și a posterității. În... biblioteci se pot găsi cei mai remarcabili autori..., ale căroro scrieri auconstribuit și contribuesc la împlinirea faptei cele mari a civilizațiunii, la formarea minții și inimii, cu alte vorbe, la perfecționare omului prin înmulțirea cunoștințelor." Identificăm aici ideea superiorității textului scris în acțiunea formativă și educativă. Cărțile erau, sunt și vor fi purtătorii materiali ce vehiculează științele, cultura, arta. Ele se află în biblioteci și de aici rolul și locul instituției în viața societății.
     În pragul secolului XX, Urechia atrăgea din nou atenția asupra necesității organizării instituțiilor culturale, pentru formarea, educarea și înaintarea românilor, sugera corelarea acțiunii lor într-un sistem. Trei instituții sunt considerate de el ca fundamentale, alături de biserică: "Străbunii noștri ridicau biserici...Avem însă nevoie de biserică culturală în care națiunea să-și deștepte conștiința și să se lumineze... Asemenea instituții sunt școalele, bibliotecile, muzeele de toată categoria." Este un postulat formulat când își încheiase acțiunea de materializare a conceptelor sale în organizarea instituțiilor respective, la numai un an distanță de despărțire de lumea pământeană. Consemnarea are valoare testamentară  pentru generațiile ce-i vor urma.
     V.A. Urechia cât a condus direct biblioteca, a urmărit realizarea enciclopedismului și universalității colecțiilor, dezvoltarea părții ce-i imprima profilul științific dorit de el, deziderat al oricărei biblioteci publice de o anume dimensiune. Și-a numit ctitoria "depozit de cultură", "depozit național". În accepțiunea lui, sintagma "depozit național", în contextul caracterizării bibliotecii gălățene  avea o triplă încărcătură semantică: bibliotecă românească - în secolul trecut și în în zilele noastre național este sinonim cu românesc; bibliotecă națională - prin valoarea colecțiilor ei de interes ce depășea spațiul Galațiului,  considerată ca atare de către mulți dintre beneficiarii ei, contemporani cu Urechia și cu noi; bibliotecă cu  sferă de acțiune teritorială zonal-națională - extinsă la sudul Moldovei, Basarabiei de sud și nordul Dobrogei.
     Aceasta explică și intervențiile sale din anul 1891 privind modificarea legii, pentru introducerea și a bibliotecilor publice din Galați și Craiova, alături de cele din București și Iași, ca  depozite de tipărituri ale statului. Nu a obținut modificarea legii. Uzează de autoritatea sa în Academie și obține o decizie care autorizează transferul la Galați a unui exemplar din cele legale primite de Biblioteca acesteia, începânnd cu 1894, suspendat  în 1907.
     Deși nu a fost formulat, deducem din propunerea lui principiul multiplicării repartiției teritoriale a depozitului național, cu dublă importanță: crearea de noi baze de cercetare și sporirea siguranței salvării în caz de vicisitudini. Un principiu modern de organizare teritorială a depozitului național de tipărituri, legalizat în perioada interbelică, extins astăzi, Biblioteca "V.A. Urechia" fiind exclusă, dar incluse altele fără tradiție în domeniu.
     Imediat după inaugurare, instituția a fost împărțită pe două secțiuni, bibliotecă și muzeu, pentru ca  spre sfârșitul primului deceniu de activitate, să se încerce transformarea ei în Fundație cu trei secțiuni, Bibliotecă - Pinacotecă - Muzeu. Creșterea colecțiilor de stampe, gravuri, litografii și alte lucrări de artă, a colecțiilor de documente și obiecte de muzeu îl va fi determinat, să ia această inițiativă organizatorică, având ca model și Fundația Biblioteca -Muzeu Balaguer din Villanueva Spania. Cu fondatorul acesteia avea afinități și preocupări comune, era în relații personale, epistolare, culturale și de schimb interbibliotecar.
     Alături de componenete ale definirii bibliotecii publice, deducem, din acțiunea practică a lui Urechia, un model de punere în operă a unui program înființarea unei biblioteci publice  de stat, cu aplicabilitate și în zilele noastre. Este un exemplu de ceea ce numim management de bibliotecă.
     Structura programului, reconstituit de noi după succesiunea activităților pentru înființarea bibliotecii de către Urechia, ar fi următoarea: statutul juridic - act de înființare, regulament; colecțiile; spațiul; finanțarea; personalul; mobilierul specific; inventarierea colecțiilor; redactarea notițelor bibliografice și organizarea cataloagelor pe fișe mobile; tipărirea catalogului; publicitatea; inaugurarea; editarea, ulterior, a revistei proprii. Acestea sunt componenetele juridice și materiale indispensabile pentru funcționarea unei biblioteci moderne.
     Gr.Tocilescu a evidențiat, în sesiunea comemorativă a Academiei din 1902, locul pe care l-a  ocupat instituția bibliotecii în preocupările lui Urechia: "Ce exemplu mai frumos decât acela de a vedea un om sărac, trăind din leafa dăscălească și din agoniselele condeiului, având copii și nepoți de susținut la studii, fete de măritat, familie grea de ajutat, și el totuși întemeind la Galați o bibliotecă... Biblioteca gălățeană era copilul de predilecțiune al generosului bărbat.."
     Lucia Borș, vizitând sălile bibliotecii în 1932, în aricolul Biblioteca V.A. Urechia încearca un portret spiritual, dedus din conglomeratul de cărți, stampe și obiecte istorice așa cum le-a văzut expuse la data popasului ei la Galați: "Muzeul V.A. Urechia, - așa cum e azi așezat în preajma cetitorilor, evocă puternic figura și personalitatea întemeitorului lui. O figură blândă și îngăduitore, un suflet îndrăgostit până la pasiune de idealul național, o minte ce primea totul, găsind fiecărui lucru un înțeles, o intenție, o însemnătate mistică a trecutului, lucruri ce l-au îndemnat să răzbească prin toate colțurile, pentru a strânge, din miile de pietre comune, - firele de aur, - ce constituesc azi o frumoasă podoabă a orașului său de predilecție." L. Borș simpte impoldul sublinierii încă odată a înercărilor și reușitelor lui Urechia de a-și pune și în forme materiale instituționalizate esența spiritului lui. Formularea este de valoare axiomatică: "Biblioteca și muzeul donat Gălățenilor este prin felul compoziției lor, o ilustrație perfectă a sufletului lui V. A. Urechiă și o sinteză a multiplelor direcții în care spiritul agitat de atâtea probleme, lucra fără osteneală." Pentru a-și susține aserțiunea, citează cuvântarea lui Gr.Tocilescu din 1901: "Dar nu hrănea el oare ideea fericită, dar greu de îndeplinit, a unei păci între popoare, și a unei  justiții internaționale date unui arbitraj, idealul cel mai frumos ce s-a putut propune unei generații?... Conferențiar și orator bun, continuă L Borș, el vorbește continuu la Parlament, Academie, Universitate, Atenee, în capiatlele străine, luând parte la diferite congrese unde arată nevoile și idealul neamului românesc, luptând pentru regenerarea intelectuală și morală a Românilor de pretutindeni, pentru a menține glasul conștiinței naționale. Nu e de mirare, deci cunoscând cine a fost omul, să ai impresia, intrând în biblioteca și muzeul «Urechia», cu multe lucruri dăruite de el, că te afli într-un sanctuar unde oficiază zilnic pentru cauza națională."
     Interpretând cele afirmate de Tocilescu, cunoscând și cele scrise de Lucia Borș, în 1965, la a 75-a aniversare a Bibliotecii "V.A. Urechia", T. Popescu Ulmu sublinia: V.A. Urechia a fost "om al bibliotecii, în toate accepțiile cuvântului. Înțelegem prin această expresie de om al bibliotecii pe iubitorul pasionat de cărți rare, pe colecționarul asiduu, pe fondatorul unei biblioteci publice într-o vreme și într-o societate în care se resimțea imperios nevoia ei, pe organizatorul preocupat în mod constant de păstrarea și sporirea acestui tezaur spiritual, strâns cu sacrificii de-a lungul unei vieți întregi și lăsat  cu generozitate urmașilor".
     Cultura și educația erau considerate de V.A.Ureachia condiții sine qua non în soluționarea  problemelor sociale, naționale și internaționale, dependente însă de gradul de dezvoltare al instuțiilor specifice. Contemporan cu el, Iosif Vulcan remarca aîn 1895 această convigere la Urechia. Într-o notiță biografică publicată în Familia formulează aprecieri ce-i caracterizau personalitatea. "Bărbatul al cărui portret ilustrează pagina aceasta, este unul din fruntașii cei mai bine cunoscuți ai neamului românesc... Activitatea sa de pretutindeni însă se întrunește într-un singur scop, care este deșteptarea, răspândirea și afirmarea culturii naționale;... Ori de câte ori se ivește la ordinea zilei vr-o idee națională sau culturală, în țară sau în țările vecine locuite de români, numai decât apare și figura simpatică a lui Urechiă să-i dea sprijinul cu toată căldura inimii sale, cu condeiul și cu graiul, făcându-i propagandă între ai noștri și în străinătate, stăruind cu zel neobosit pentru dobândirea învingerii dorite."
     El a circumscris biblioteca structurilor instituționalizate de instrucție, educație și cultură, de cercetare științifică și profesională, a considerat-o indispensabilă colectivităților umane sau instituțiilor lor. Nu greșim când afirmăm că, prinvind astfel biblioteca, el a anticipat concluziile de mai târziu ale sociologilor; ei percep instituția bibliotecii publice ca un serviciu social indispensabil, care, asistat pozitiv, poate contribui activ la viața societății cu toate aspectele ei formative, instructive, culturale, civice, morale și, într-o anume măsură, materiale.
     Biblioteca Publică "V.A. Urechia" de astăzi este o continuitate organică, în componentele ei de bază, investită cu noi funcții, determinante în raport cu creșterea cantitativă și consistența activității intelectuale, extinse la nivelul tuturor prestațiilor umane, în raport cu progresul științific și tehnic, cu răspândirea cunoștințelor și informațiilor, ce tind să se generalizeze la toate structurile instituționale, inclusiv la celula societății, familia.
     Retrospectiva evoluției conceptelor și elementelor definitorii formulate de predecesori, în  care se regăsesc, exprese ori sugerate, uneori puse în practică și la Galați după cum s-a văzut, componente ale instituției bibliotecii în genere, a celei publice în special, permite sesizarea cu ușurință a faptului că cele sintetizate în zilele noastre în definirea bibliotecii, se bazează pe teorii și experimente tradiționale, valabile astăzi și mâine, oricât s-ar tehniciza și electroniciza înregistrarea și diseminarea informației scrise.
     De ce a ales V.A. Urechia orașul Galați pentru instalarea bibliotecii sale personale ca bibliotecă publică de stat? Am văzut mai sus a fost 34 de ani deputat sau senator de Covurlui și Galați, față de care avea o datorie morală și nu numai. A considerat orașul Galați cap de pod, cheie pentru dezvoltarea României, pentru accesul economic către și dinspre țările europene, cu rol important în influiența asupra românilor din Basarabiei, a cărei zonă de sud fusese din nou acaparată de Rusia, asupra nordului Dobrogei de curând reintrată în configurația tertorilă a țării. A dorit să întărească pe calea civilizației moderne această cetate din sud-estul României prin răspândirea culturii și prin carte, prin bibliotecă și muzeu, alături de școală și biserică, sprijinite permanent de el în dezvoltarea lor aici, la Dunărea de Jos, cum se va putea vedea în cele ce urmează. A avut încredere în gălățeni și ei nu l-au înșelat în așteptări. A înțeles că biblioteca sa va fi mai utilă viitorimii și va rezista peste timp, dacă va fi dată în folos obștesc. Întâlnise în perigrinările prin Europa forme instituționalizate care transformase pe fondatorii lor în nume de referință. A văzut instituții similare funcționând odată cu fondatorul lor, cu numele pe frontispiciu. Biblioteca Publică din Galați există și va exista, facând nemuritor numele Vasile Alexandrescu Urechia.

Inapoi