Difference between revisions of "Grigore Sălceanu"

Poet, dramaturg și profesor

„Nu-mi plac căile piezişe... mie-mi place vorba dreaptă şi francă.”

Prezentare

Viaţa poetului şi dramaturgului Grigore Sălceanu a fost întotdeauna legată de apă, element primordial, simbol al vieţii, al regenerării şi al purităţii. S-a născut la Galaţi, oraşul de la Dunăre, unde şi-a petrecut copilăria, iar după un popas la Tulcea, şi-a continuat existenţa pe malul mării, la Constanţa, unde s-a şi stabilit după parcurgerea studiilor universitare.

Acest parcurs existenţial, în care Dunărea şi apoi marea i-au fost aproape, l-a adus pe Grigore Sălceanu în familia acelor poeţi care îşi extrag forţa lirismului din murmurul apelor, confirmându-i statutul de credincios poet al mării.

În ceea ce priveşte creaţia sa lirică a fost credincios poeziei tradiţionale, mărturisind că într-o istorie a literaturii române ar putea fi încadrat la capitolul „Poezia de ieri şi de totdeauna”, aşa cum de altfel Nicolae Iorga îi caracterizase scrisul într-un articol cu acest titlu, publicat în revista Cuget clar din 25 noiembrie 1937.

În egală măsură, s-a afirmat ca dramaturg, publicând piese de teatru cu subiect istoric. Dintre acestea, tragedia „Ovidius” a fost pusă în scenă la Teatrul din Constanţa, în anul 1957, cu prilejul împlinirii a 2000 de ani de la naşterea poetului exilat, remarcându-se prestaţia de excepţie a actorului Constantin Codrescu în rolul lui Ovidius.

Altă piesă a sa, „Hyperion”, ce prezintă momente din viaţa luceafărului poeziei româneşti, Mihai Eminescu, a fost pusă în scenă cu prilejul comemorării poetului din anul 1965.

În calitate de profesor de limba franceză la Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanţa, unde a fost coleg de catedră cu Anton Holban, a influenţat existenţa multor generaţii de elevi, printre aceştia numărându-se scriitorul Eugen Lumezianu. Acesta creiona, într-un articol din revista Tomis, un portret extrem de sugestiv al omului şi profesorului Grigore Sălceanu, ce merită reprodus integral aici:

„Era un bărbat înalt, trupeş, fruntea lui largă însenina crepusculul, purta plete cumpătate şi din ce în ce mai rărite peste vertex prin ani, sprânceana îi zvâcnea uneori într-o mişcare ce căta în sus, ochilor lui melancolici le era mai lesne şi mai pe potrivă a privi departe, ordonată ca pe un ogor de chitai, o reţea de firişoare sangvine iriga sub pieliţa albă şi transparentă a pomeţilor, chipeş om, îmbrăcat iarna-vara cu costume unicolore, ample pe el, cu două revere cuprinzătoare între care se deschidea triunghiul alb al cămăşii moi, cu cravata lată şi nodul mare, uşor asimetric, mâinile bărbăteşti, deopotrivă puternice şi fine, princiare, sfârşeau cu unghii ovale, şlefuite ca sideful, de pe ele raza se întorcea înzecită, între falangele lungi tocul îşi găsea fericit lăcaşul visat, aşa se explică de ce peniţa sa broda pe alb litere într-o desăvârşire la care maşina lui Gutenberg mai năzuieşte încă, buchi iscusite şi muşate cum numai diecii vechi înarmaţi cu pene şi călimări mai zugrăveau.

Când înainta, econom în mişcări, părea că învinge cu fiecare pas timpul pe care-l prefăcea în chipul acesta viu în a patra dimensiune a spaţiilor. Atunci, încercarea de a-i zări de la spate talpa încălţărilor ar fi fost sortită eşecului, după cum nici mintea cea mai născocitoare nu şi-l putea închipui grăbindu-se sau — oroare alergând. Proiectat pe orizontul nesfârşit al mării oferea modelul absolut al unui om care contemplă marea. Când venea înaintea clasei, catedra se prefăcea în catedrală, iar modestul scaun, şchiop adesea, în jilţ împărătesc. Cu glasul lui în timbru bărbătesc, frumos din părinţi şi cultivat pasămite la şcoala urmaşilor lui Talma, ne recita cutremurat de emoţii „Les pauvres gens” şi „Le Cimetière d’Eylau” de Victor Hugo, „La Chute d’un ange” şi „Le lac” de Lamartine, însoţite de traduceri proprii, sau, la cererea insistentă a clasei, poeme de-ale sale, întremând temeliile firave ale acelei tulburi adolescenţe hrănite cu „Lazăr de la Rusca”. Mândri de marele nostru dascăl, ne lăudam cu el prin oracole, în fugoase colocvii juvenile, pe margini de caiet arborând pretutindeni cu îndreptăţire aerul unor progenituri cu părinţi iluştri şi bogaţi.”

Animator şi participant activ la viaţa culturală a oraşului de la Pontul Euxin, Grigore Sălceanu, „bard al Dobrogei”, a creat prin condeiul său un superb tablou liric al mării şi spaţiului dobrogean. Întrebat ce l-a reţinut la Constanţa, locul unde a dus „o existenţă modestă, dar plină de bucurii interioare”, scriitorul a oferit răspuns sugestiv, ce include în el o revelaţie asupra uneia dintre marile sale iubiri: „Marea. Cuvântul are înţelesuri multiple : Unde este Marea, este deschidere directă către Univers, există tumult modern şi adiere de basm, este libertate, frumuseţe şi grandoare. Unde este Marea, nu poate fi provincie, căci pe ţărmurile sale, visătorii, prinşi în vraja ei de nestatornică, nu i se mai pot smulge, rămânându-i credincioşi pe viaţă.”

Biografie

Data şi locul naşterii: 23 aprilie 1901, Galați

Data şi locul decesului: 19 iulie 1980, Constanța

Studii:

• studiile primare la Galaţi;
• Liceul „Vasile Alecsandri” din Galaţi, Liceul „Spiru Haret” din Tulcea şi Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanţa (absolvent sesiunea iunie 1921 - 1922);
• Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti (din 1922);
• studii postuniversitare la Paris, la Sorbona, urmând cursurile profesorilor Gustave Michaud, Daniel Mornet, André Le Breton, Ferdinand Brunot.

Activitate socio-profesională:

• a frecventat, în timpul studenţiei, cenaclul lui Mihail Dragomirescu;
• a înfiinţat revista Pagini dobrogene (1926-1927);
• profesor de limba franceză la Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanţa (1927-1960);
• s-a numărat printre membrii fondatori ai revistei Pontice;
• a întemeiat un cenaclu literar la Constanţa, pe care l-a patronat timp de 20 de ani (1936-1956);
• a avut loc premiera absolută a piesei „Ovidius” la Teatrul de Stat din Constanţa (22 sept. 1957);
• a făcut parte din Consiliul artistic al Teatrului de Stat din Constanţa care fusese constituit, la 9 oct. 1958, într-o formulă experimentală, unică pe ţară;
• a tradus în limba franceză poemul „Luceafărul” de Mihai Eminescu, poeziile populare „Mioriţa” şi „Meşterul Manole”, precum şi lucrări ale unor poeţi români;
• în ultimii ani de viaţă a scris un roman autobiografic, „Furtuni şi limanuri”, aflat în planul de apariţii al editurii „Albatros” pe anul 1981, dar care nu a văzut lumina tiparului.

Afiliere:

• membru şi preşedinte al Filialei din Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România.

Premii - Distincții:

• Ordinul „Meritul Cultural”, clasa a III-a conferit prin Decretul nr. 138 din 20 apr. 1971;
• Premiul pentru poezie al Institutului de Literatură pentru traduceri din lirica franceză (1925);
• Premiul pentru poezie „Ioan N. Roman” pentru poemul „Bairamdedé” (1934);
• Premiul „Vasile Adamachi” decernat de Academia Română pentru poemul „Fata de împărat” (1943).

Colaborări la publicații: Adevărul literar şi artistic, Analele Dobrogei, Anuarul Liceului „Mircea cel Bătrân” din Constanţa, Coasa, Convorbiri literare, Dacia, Dobrogea Jună, Dobrogea literară, Dobrogea nouă, Făt Frumos, Gazeta literară, Gânduri dela mare, Gloria Dobrogei, Liberalul Constanţei, Marea Neagră, Pontica, Pontice, Revista dobrogeană, Ritmul vremii, România dela Mare, Salonul literar, Tomis, Tomisul, Troiţa, Universul literar, Viitorul Constanţei, Zări albastre.

Fişier de autoritate

Catalogul electronic al Bibliotecii Judeţene "V.A. Urechia" Galaţi

Surse

TOPORAŞ, CAMELIA; IRIMIA, ROCSANA; BADEA, OTILIA; BEZMAN, TENA; BUTE, MIHAELA. Oameni în memoria Galaţiului : aniversări 2011, Galaţi, Axis Libri, 2013.

Referinţe

„Om cu profunde convingeri democratice, pe care şi le-a exprimat direct şi energic... Constantin Ressu rămâne o figură luminoasă de intelectual strâns legat de Galaţi, care a ştiut să ia atitudine dârză atunci când a fost în joc dreptatea, aducându-şi din plin contribuţia la propăşirea economică, urbanistică şi socialculturală a oraşului în care a trăit.” (Corneliu Stoica)