Din poveștile Eternității (28): Trupa de actori Teodor și Adelina Popescu

Doi actori remarcabili ai scenei românești, din perioada în care trupele de teatru își câștigau mare parte din venituri realizând turnee în principalele orașe ale țării, se află înmormântați în Cimitirul Eternitatea din Galați: Teodor și Adelina Popescu.

Numeroase lucrări despre istoria teatrului îi nominalizează pe cei doi Popescu în paginile lor, în special pe Teodor Popescu, adesea menționat sub numele de Theodor, care s-a născut în anul 1849, afirmându-se în prima parte a carierei ca artist liric, bariton pe scena Teatrului Național din București. Bursier al statului român, acesta a urmat studii de muzică la Milano, de unde se întoarce în țară la 20 de ani, în iulie 1869, debutând cu succes pe scena Teatrului cel Mare din capitală, în Belisario, tragedie lirică în 3 părți de Gaetano Donizetti. Angajat în trupa Teatrului Italian din București, a fost cooptat și în cadrul Artiștilor Asociați, o trupă de actori condusă de Matei Millo, trupă care dădea 40-50 de reprezentanții anual, în mare parte comedii traduse din franceză, dar și piese românești.

În anul 1875 făcea parte din trupa lirică a Teatrului din Iaşi, alături de care susține, în turneu, primul spectacol de operetă în limba română din Galați, intitulat „Fata mamei Angot“, de Clairville, Siraudin şi Koning, muzica de Charles Lecocq, spectacol care s-a bucurat de un mare succes. În anul 1876, Teodor Popescu performa încă în calitate de interpret liric în grădinile de vară ale capitalei, în așa numite spectacole mixte, la modă în acea perioadă, din care făceau parte atât interpreți, cât și actori, muzicieni și dansatori, pentru ca zece ani mai târziu să îl găsim în calitate de actor, făcând naveta între teatrele din Craiova și Iași.

Trecerea de la statutul de interpret liric la cel de actor dramatic a fost cauzată de o intervenție chirurgicală nereușită asupra corzilor vocale, în urma căreia Teodor Popescu și-ar fi dorit să treacă de la statutul de bariton la cel de tenor.

Timp de 25 de ani, în perioada 1878-1903, Teodor Popescu a colindat orașele țării în fruntea trupei sale, împreună cu soţia sa, Adelina, născută Ademollo, fiind apreciat pentru „prestanța scenică”, considerat neîntrecut în dramele: Veneţiana, Linda sau Mila lui Dumnezeu, Moarte civilă, Othello etc. Supranumit ,,Maestrul” în lumea artiștilor, numele său apare în istoricele și altor teatre din țară, fiind considerat fondator al teatrului în Târgu Jiu, conducând prima trupă profesionistă din acest oraș, sub numele de Theatrul Român, începând cu anul 1875.

O piesă de rezistență a trupei Popescu a fost Othello, pe care în anul 1886 o susținea, în premieră, pe scena teatrului ieșean, Teodor în rolul maurului, apreciat de critici ca un ,,Othello furios, influențat de felul de joc al marilor actori italieni naturaliști”, în timp ce rolul Desdemonei îi era rezervat Adelinei. Acest rol i-a adus lui Teodor Popescu gloria şi consacrarea pe scenele teatrelor naţionale din Bucureşti, Iaşi şi Craiova. Încă de la premieră, succesul a fost atât de mare, Teodor Popescu înfricoșând de-a dreptul publicul, încât „spectacolul a fost repetat de trei ori”, în ciuda contestațiilor actorilor ieşeni, care ceruseră să nu i se aprobe interpretarea rolului Maurului din Veneţia, „socotind o lipsă de modestie din partea actorului intenţia de a juca un rol în care excelaseră marii actori italieni Rossi şi Salvini”.

A contribuit, de asemenea, la activitatea teatrală din Botoșani, acolo unde trupa sa se stabilește în stagiunea 1884-1885, așa cum se anunța în presa locală:

„Anunţăm cu deosebită plăcere, că d-nul Teodor Popescu, unul din cei mai buni artişti din Ţară, care dilectează publicul Craiovean d-un lung şir de ani, s-a decis a veni în oraşul nostru pentru stagiunea de iarnă. D-sa a şi luat asupră-şi şi direcţiunea Teatrului şi un buchet frumos de artişti şi artiste precum şi un repertoriu bogat de piese stau la dispoziţiunea d-lui Popescu pentru representaţiunele ce vor da în oraşul nostru. Din parte-ne, nu putem decât a zice d-lui Popescu: Noroc bun!”.

În lucrarea dedicată istoriei teatrului din Botoșani putem parcurge scrisori ale actorului adresate Primăriei Botoșani, prin care Theodor Popescu, Artist și Director, solicita o subvenţie pentru a-și desfășura activitatea, de reținut în aceste epistole fiind argumentarea sa cu privire la rolul artei teatrale:

„…de pe scena Theatrului român s-a răspîndit adeseori cele mai măreţe şi salutare idei, atât patriotice cât şi sociale, fiind adevărata oglindă în care se reflectă atât sublimul şi faptele frumoase, precum şi viciurile rele şi odioase descrise cu cele mai vii culori, care servesc de înaltă învăţătură tuturor acelora care frecventează Theatrul”.

Cererile actorului Teodor Popescu, păstrate în arhive, conţin câteva informaţii preţioase, care oferă o perspectivă relevantă asupra modului în care trupele de teatru subzistau în acele vremuri. Puținii bani pe care îi obțineau de la administrațiile orașelor în care își susțineau spectacolele erau folosiți atât pentru a se „aşeza în case particulare şi a-şi întîmpina micele şi strictele [cheltuieli] necesare”9, cât și pentru plata chiriei localului teatrului, pentru transportului decorurilor, salariile personalului, ce să mai vorbim de confecționarea decorurilor și a costumelor, uneori acestea constituind gaj pentru plata datoriilor restante ale trupei.

Actorul a ajuns cu trupa sa de mai multe ori în Galați, acolo unde se va stabili de altfel spre sfârșitul vieții, la începutul secolului 20. Ca multe alte trupe din acea perioadă, așa cum s-a întâmplat și cu trupa lui Fani Tardini și a fraților Vlădicescu, și Teodor Popescu s-a aflat în situația de a întâmpina greutăți în plata taxelor de spectacol, fapt notificat și în documentele de arhivă ale primăriei gălățene, de unde aflăm că în anul 1901 a fost nevoit să se împrumute pentru a-și achita datoriile. În anul 1903, în presă se amintea de același Theodor Popescu din Galați care, „bătrân și împovărat de o grea familie, nu-i în stare să-și câștige un codru de pâine”.

Soția sa, Adela (Adelina) Popescu, al cărei nume este trecut pe aceeași piatră de mormânt din Galați, s-a născut în anul 1861, făcând parte dintr-o vestită familie de artiști, Ademollo, având, de asemenea, legături cu orașul Galați. Tatăl Adelei era cunoscutul tenor Luigi Ademolo, în a cărei trupă s-a și afirmat inițial. Surorile ei, erau Clotilda Calfoglu-Ademollo (stea a scenei dramatice) și celebra Geni-Eugenia Ademollo, căsătorită cu Al. Marinescu, directorul unei trupe de operetă, ambele absolvente ale Conservatorului din Bucureşti. Lui Luigi Ademollo (n. Florenţa, 1841 – d. Iaşi, 1890), stabilit în Galați în anul 1844, i se datorează prima stagiune de operă italiană jucată la Galaţi, precum și primii pași făcuți pentru înființarea unui local de teatru, a cărui construire a început-o în anul 1853, fiind finalizată de Sfatul Orășenesc.

În istoricul teatrului botoșănean, ambilor actori le este dedicată o secțiune de mare întindere, la finalul căreia se concluzionează: „atât Theodor Popescu, cât şi soţia sa Adelina au fost actori talentaţi, ajungînd chiar membri societari ai Teatrelor Naţionale din Iaşi şi Craiova, însă se pare că, din cauza caracterului lor inadaptabil, au preferat să cutreiere provincia, cu numeroasa lor familie, printre care băiatul Achille, care va deveni unul dintre marii actori ai timpului”.

O ultimă mențiune despre activitatea sa artistică apare în stagiunea 1912-1913, când Theodor Popescu ,,vechi artist lirico-dramatic” sårbåtorea ,,50 ani de carierå teatralå” jucând într-un alt rol preferat, în spectacolul „Moarte civilă”, un titlu predestinat pentru ultimii ani de viață ai actorului.

Deși menționați adesea în lucrările de istorie a teatrului, nu i-am descoperit pe cei doi actori în nicio ilustrație a vremii sau imortalizați în vreun rol pe scenele teatrelor unde au jucat, așa cum s-au păstrat de exemplu imagini ale actriței Fani Tardini, cea al cărei nume este purtat de teatrul dramatic gălățean.

Se pare că singurele portrete ale soților Teodor și Adelina Popescu sunt cele care se găsesc pe piatra de mormânt din Cimitirul Eternitatea, care din fericire nu au suferit foarte mult din cauza trecerii timpului, păstrând astfel vie amintirea celor care, după o viață petrecută mai mult pe drumuri, în turnee vara, prin hanuri și locuințe temporare, veșnic rătăcitori, au ales ca destinație finală orașul Galați, acolo unde și-au petrecut ultima parte, și cea mai grea, a vieții lor actoricești.

Adelina a murit prima, în anul 1915, în timp ce Teodor Popescu „a sfârșit cu viața în Galați, la 12 septembrie 1919 și a fost înmormântat la cim. Eternitatea”.

Actorul Velimir Maximilian a constituit un impresionant portret al artistului rătăcitor care a fost Teodor Popescu în volumul său de amintiri, o evocare a celui care, de-a lungul carierei, s-a remarcat și în mari creații actoricești, dar a rămas în istoria teatrului românesc mai ales ca unul dintre cei mai cunoscuți actori ambulanți și directori de trupe ad-hoc, asemenea fraților Vlădicescu și actriței Fani Tardini:

De o constituție robustă, cu o față prelungă, un păr bogat pieptănat peste cap, totdeauna îmbrăcat corect, având un mers apăsat, Theodor Popescu era actor pe stradă, oriunde, oricând. […] Purta mustăți după moda tragedianului Rossi, maestrul și contemporanul său. Poate genul rolurilor cerea aceasta, sau fiindcă portul mustăților îi ținea mai puțin izolați pe actori de ceilalți concetățeni. Mustața rasă a fost multă vreme semnul dezonorant al actorilor și ocnașilor.

Tonul vorbirii lui Theodor Popescu era grav și prețios. Când te întreba „ce mai faci” ți se părea că până atunci te-a căutat anume ca să-ți pună întrebarea asta și că ți-a purtat de grijă. Îți strângea mâna cu putere, deschidea ochii mari și articula fiecare silabă, ca și cum ar fi vrut să fie auzit și de cei din jur. Era un mijloc de a-și mai consuma temperamentul de „tragedian”. Stăruința de a crea în provincie un public pentru tragedie nu i-a fost ușoară nici plină de satisfacții. Patima de meserie și ambiția de a rezista l-au făcut să contracteze mari datorii.

Theodor Popescu, actor din cap până în picioare – și încă de tragedie – se socotea însă mai presus de toate piedicile ce i se puneau în cale. Era mândru de meseria lui și mereu convins că poartă cu el, chiar pe trotuarele noroioase ale orașelor de provincie, coroana și hlamida regilor ce jucase. Dacă nu găsea pe cineva de la care să împrumute bani, se uita cu dispreț, de la înălțimea staturii sale, la trecătorii de pe stradă, murmurând: „Ce oraș e ăsta în care nu găsești să împrumuți nici măcar două mii de lei?!!...” […]

Spre sfârșitul vieții sale îl întâlneam când cobora strada Câmpineanu, ca apoi să urce scara ce ducea la Direcția generală a teatrelor. Timiditatea cu care pășea îi trăda scopul. Alte visuri avusese în viață… ambiții frumoase… să concureze, poate, această instituție la ajutorul căreia apela acum întocmai ca un înfrânt…

(C. Toporaș)

Surse: Dimitrie C. Ollănescu, „Teatrul la români”, în Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Literare. Seria 2. Tomul XX: 1897-1898, București, Tipografia Carol Gobl, 1899; Paul Păltănea, Istoria orașului Galați de la origini până la 1918, vol. 2, Galați, Partener, 2008, p. 365; 160 de ani de teatru românesc (1816-1976), Iași, Junimea, 1976, p. 204-205; Ioan Massoff, Teatrul românesc, Vol. 7, București, Minerva, 1978, p. 496; Ștefan Cervatiuc, Istoria teatrului la Botoșani (1838-1944), Botoșani, Quadrat, 2008; Ioan Brezeanu, Valentin Țurlan, „Momente din istoria teatrului gălățean”, în Studii şi articole de istorie, an. 6, vol. 6, 1964, p. 341; Ion Cepoi, Teatrul Dramatic Elvira Godeanu și miracolul de la Târgu-Jiu, Târgu-Jiu, Editura Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj, 2013, p. 50; Ștefan Vellescu, „Memorii”, în Contemporanul, an. 5, nr. 12, 23 mart. 1995, p. 12; Velimir Maximilian, Evocări, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1956, p. 27-28.