Din poveștile Eternității (29): Familia Iacob Babad între imagine publică și romanul Iuliei Soare

Am citit de curând cartea Iuliei Soare, Familia Calaff, noua ediție, apărută la Editura Hasefer, în anul 2011. Prima ediție a apărut în anul 1956, la Editura de Stat pentru Literatură și Artă și, în ciuda subiectului „burghez”, s-a bucurat la acea vreme de un mare succes.

Cine este Iulia Soare? Născută la Galați, în anul 1920, în familia pe care a portretizat-o în romanul la care făceam referire mai sus, Iulia Soare a urmat studiile Facultății de Litere a Universității din București începând cu anul 1939, finalizând studiile abia în anul 1946. Motivul întârzierii absolvirii a fost excluderea din facultate la doar un an după începerea studiilor, din cauza originii, conform legislației rasiale instaurată de regimul legionar-antonescian.

Soare nu este numele pe care îl purta la naștere autoarea, ci reprezintă o adaptare în limba română a numelui purtat la naștere, Sonnenfeld (Lilly), care în ebraică se traduce prin câmp însorit.

Din păcate, cariera Iuliei Soare a fost extrem de scurtă. A murit în capitala țării, la doar 51 de ani, la 23 iulie 1971, lăsând în urma sa 4 volume de autor: romanul-cronică „Familia Calaff” și trei volume de proză scurtă: „O plimbare la Băneasa” (1962), „Vîrsta de bronz” (1969) și „Duminică frumoasă de primăvară” (1971), precum și o carieră de traducător și de redactor la editurile E.S.P.L.A. și Meridiane.

A intrat în lumea editorială brusc, debutând în anul 1956, la 36 de ani, cu saga familiei Calaff, apărută la Editura de Stat pentru Literatură și Arte, acolo unde și-a prezentat manuscrisul, trei dosare voluminoase, ce includeau „838 de pagini format mare”, roman ce închidea între copertele sale viața familiei sale.

Momentul a fost imortalizat de criticul și istoricul literar Henri Zalis în prefața reeditării din anul 2011. Lucrarea anonimei a impresionat atât de mult, încât a fost trimisă neașteptat de repede spre editare, în forma concentrată a 450 de pagini. Apariția unui astfel de roman în anul 1956 este privită și astăzi cu uimire, dar se pare că împrejurările politice au fost de ajutor. După 1953, anul morții lui Stalin, o destindere a atmosferei a făcut posibilă trimiterea spre tipărire a unui roman care avea în prim-plan viața unei familii de evrei și nu se conforma deloc modelului realismului socialist. Romanul a rămas în istoria literaturii române ca una dintre puținele, la acea vreme, cronici de familie, o familie din burghezia evreiască a orașului Galați, de la începutul secolului XX. Subiectul delicat, faptul că nu a avut parte de susținerea politică de care se bucurau alți scriitori la acea vreme și poate faptul că autorul era femeie nu au adus romanului promovarea pe care ar fi meritat-o.

De aceea merită să ne aducem astăzi aminte de Iulia Soare și de romanul care aduce în prim plan trei generații ale familiei sale, în Galațiul interbelic, acțiune continuată apoi în nuvela „Înainte de plecare”, apărută în volumul „Vârsta de aur”.

Este interesant, în același timp, să facem o paralelă între personajele cărții și familia patronului Babad din Galați, mai ales că pentru veridicitatea faptelor pledează și istoricul Lucian Zeev Herșcovici, gălățean emigrat în Israel, unul dintre autorii istoriei evreilor din Galați, care la vremea apariției primei ediții era copil, dar își aduce aminte de zarva produsă de apariția cărții și de cei care acuzau autoarea: „cum a putut să-şi descrie propria familie”, „majoritatea personajelor erau moarte, dar cei vii s-ar fi supărat”.

Familia portretizată în carte sub numele de Calaff (în ebraică tradus câine) este de fapt cea care deținea Fabrica de stearină și lumânări, ulterior și de săpun „Dunăreana” din Galați, familia Babad. Întemeietor și stăpân absolut al fabricii era Iacob Babad, originar din Iași, cel care a pus bazele afacerii la Focșani, în anul 1878, și a mutat-o apoi, în anul 1889, la Galați, acolo unde existau mai multe oportunități de dezvoltare.

Cult și harnic, astfel era prezentat patronul fabricii, Iacob Babad, în volumul „Anchete industriale” apărut în anul 1901, specificându-se și una dintre realizările deosebite obținute de produsele fabricii la Expoziția Internațională de la Paris din 1900: „Mențiunea de Onoare”, firma fiind inclusă și în renumita publicație Kelly, un index al comercianților din întreaga lume.

Fabrica gălățeană avea vizibilitate în afara țării, dovadă stând și apariția în lucrarea dedicată României în anul 1900, publicată în trei limbi de circulație internațională. În categoria „săpun și lumânări”, pe lângă cele mai mari trei firme din domeniu, toate din Galați (C. Konzelmann, J. Mossner and Co, Lipa Braunstein), se număra, ca producător de lumânări de stearină și de ceară și de săpun, și firma lui Jacob Babad. De altfel, din cele 13 fabrici enumerate, 4 erau din Galați și 3 din Brăila.

Fabrica, al cărei proprietar era Iacob Babad, se afla la capătul străzii Traian (nr. 225), unde ocupa cca 5000 m.p.: „După cum intri pe bariera Bârladului, în dreptul tunelului, un mare horn îți anunță că te găsești în apropierea unei activități omenești…. […] Stearinăria și Săpuneria dlui Babad este așezată chiar la bariera Bârladului” își începe prezentarea G. Codreanu în monografia fabricilor gălățene, în timp ce paginile romanului ne oferă o descriere mult mai amplă:

„Domnul Calaff își instalase fabrica în deal, la bariera orașului, la două sute de metri distanță de capătul liniei de tramvai. În fața porții se întindea un vast teren viran, dedesubtul căruia se sfârșea tunelul. Gura lui neagră se putea vedea jos, sub dâmb, și șuieratul trenurilor se auzea, strident și neliniștitor, din orice încăpere a fabricii. Jos de tot, albastru, argintiu sau palid, Brateșul părea nesfârșit puternic ca un ocean. În direcția aceea, mahalaua se numea Vadul Mugurului (Ungurului!), în spatele fabricii erau Lozovenii. În stânga începeau viile care coborau dealul râpos spre lac.”

Din lucrările dedicate fabricilor gălățene aflăm că în fabrică se realizau lumânări de stearină (care erau mai galbene, de la cele mari, de 1,200 grame la cele mai subțiri, „de modă veche”), lumânări din parafină amestecată cu stearină și lumânări de spermanțetă albe. Acestea se subsumau tipurilor de lumânări produse de fabrică: „Secunda” – cea mai vândută, „Prima” pentru burghezie și „Extra” pentru aristocrație, așa cum le clasa patronul. Se produceau, de asemenea, lumânări bisericești de toate mărimile, lumânări poleite, precum și lumânări de modă veche, albe, galbene și roșii.

Materia primă, stearina, se importa din Belgia și Olanda, ceara din Turcia, colofoniul și seul din America, uleiurile din Orient, iar fitilurile din Franța. Cutiile de lemn pentru plutele de candelă se aduceau de la Sinaia.

Fabrica producea 250.000 kg lumânări stearină și 300.000 kg săpun rufe, iar reprezentanța firmei se afla pe strada Portului, importantă zonă comercială a orașului.

Pe lângă atelierele de fabricat lumânări de stearină și de ceară, plasate într-una dintre clădirile fabricii, se mai fabricau săpun de rufe și săpun de lux, într-o altă clădire, cu 3 etaje, unde se topea seul, avea loc închegarea săpunului, tăierea și marcarea acestuia. Se mai confecționau și plute de candelă: invenția Babad, o compoziție din parafină și ceară cu un fitil la mijloc (actuale mirositoare).

Consultând, în paralel, paginile romanului, aflăm că fabrica de lumânări era „o clădire veche, puțin aspectuoasă, lungă, fără etaj. Lumânările de ceară se încolăceau după un sistem destul de rudimentar, pe butoaie, tăindu-se apoi după mărimea cuvenită” […] în timp ce „metoda de fabricare a lumânărilor de stearină în tipare de diferite forme și mărimi era foarte modernă și domnul Calaff se mândrea cu ea, […] Fabrica de săpun era o clădire nouă, de cărămidă roșie, cu subsol, parter și etaj, cu instalații moderne și bine întreținute.”

Dacă din monografia fabricilor aflăm că fabrica avea între 40 și 60 de angajați, romanul ne dezvăluie faptul că în fabrica domnului Calaff erau folosite mai ales lucrătoare. „Erau fetele cărăușilor din Lozoveni și Vadul Ungurului… […] Până a le mărita, își trimiteau fetele la fabrică să muncească pentru douăzeci sau treizeci de lei pe lună și să-și completeze lada de zestre”.

Marca fabricii era înregistrată și consta din inițialele suprapuse ale patronului, imprimate pe lumânări și din denumirea de „lumânări Dunărene” pe hârtia albă de ambalaj. Desenul mărcii includea coiful cu aripi și caduceul zeului Hermes (Mercur), protector al comerțului.

Întorcându-ne la povestea familiei Babad din roman, relatată într-un stil curgător și captivant de Iulia Soare, care plasează acțiunea în Galațiul perioadei 1908-1920, aflăm din ițele nevăzute ale familiei Babad, faptul că în spatele succesului firmei se afla „mâna de fier” a lui Iacob Babad, care conducea nu numai activitatea fabricii, ci dirija cu strictețe cursul vieților membrilor familie sale (4 fete și 3 băieți) precum și a celor care își desfășurau existența în proximitatea sa (angajați, rude), în „mediul evreiesc al burgheziei dintr-un oraș de provincie”, „fără risipă și strălucire deșartă”, disimulându-și zgârcenia sub aspectul simplității și printr-un dispreț afișat față de pretențiile de lux și fast din alte case gălățene.

Sinuciderea unui fiu, Eugen, care nu se ridică la nivelul așteptărilor și moartea altuia, Anatol, din cauza tuberculozei îl lasă cu un singur descendent de sex masculin, Jean, care deși trebuia să preia viitorul afacerii, nu se ridica la nivelul așteptărilor tatălui.

Pe de altă parte, din cele patru fiice, două dintre ele s-au căsătorit conform dorinței tatălui: Silvia, fiica cea mare, cu un farmacist, locuind în străinătate, respectiv Marta (complexată de o calviție prematură), cu un soț mai în vârstă (Paul Karst).

A treia, Laura (căsătorită Lack în viața reală), era robită total afacerii tatălui, administrând afacerea cu supunere, vinovată de faptul că soțul ales nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor. Fiica acesteia, Lia în carte (Iulia Sofia), este prima descendentă a familiei care se căsătorește din dragoste, sub nivelul familiei, cu un angajat al firmei, contabilul Conrad Klar. Sunt părinții Iuliei Soare.

Pe tatăl acesteia, Adolf Sonnenfeld (nume real) l-am descoperim în lista contabililor autorizați din județul Galați în 1938, după cel de-al Doilea Război Mondial, în 1948, fiind numit de ministrul Comerţului şi Alimentaţiei director adjunct al Magazinului de Stat „Tractorul” din Galaţi (M.Of. nr. 240 din 15 oct. 1948, partea I-a, p. 8218).

Lotte, cea mai mică fiică, clachează psihic din cauza unei iubiri neîmpărtășite, ce îi distruge speranța de a scăpa de sub tutela familiei. Lotti (Charlotta Weinberg pe numele real) a fost într-adevăr bolnavă psihic, pentru că în monitoarele oficiale din 1932 descoperim petiția înaintată de tatăl acesteia, de a fi pusă sub interdicție (termen juridic ce invocă lipsa de discernământ a persoanei), sub motivul alienațiunii mintale, internată în Spitalul de boli mintale din Sibiu, nefiind capabilă de a avea grijă de ea însăși.

Romanul ne oferă, cu zgârcenie, și câteva descrieri din Galațiul acelei perioade, un pretext fiind cel al prezentării orașului pretendentului Martei într-un început de primăvară în care „prin grădinile caselor boierești de pe strada Domnească, liliacul era în floare și trimitea pale de parfum până în stradă”. Sunt trecute în revistă cele mai importante clădiri din Galați: „biserica grecească, palatul administrativ, casa Gheorghiadis, biserica catolică, Institutul Notre Dame [de Sion]”, itinerariul stabilit pentru plimbare cuprinzând strada Domnească, până la grădina publică, unde aveau de admirat „licăririle potolite ale Brateșului”.

Realitatea se împletește cu plăsmuirea până la identificare în acest roman-cronică, ajungând în ambele planuri la finalul previzibil: apropierea războiului îl determină pe Babad să își vândă fabrica, și într-adevăr aceasta își va schimba curând și numele (aflăm din istoricul fabricii) în Fabrica de lumânări și săpun Traian. Versatul afacerist intuia că marii săi concurenți, petrolul lampant, gazul aerian, electricitatea, vor avea câștig de cauză.

În ce privește membrii familiei, Babad, Lack, Sonnenfeld – o parte își au locurile de veci în Galați, în Cimitirul evreiesc.

(C. Toporaș)

Surse: Răzvan Voncu, „iulia Soare, 100 de ani de la naștere”, în România literară, an. 52, nr. 28, 10 iul. 2020, p. 6; Lucian Zeev Herșcovici; Violeta Ionescu, O istorie a evreilor din Galați, București, Editura Hasefer, 2019; Tudose Tatu, Adrian Pohrib, Industriaşi şi comercianţi gălăţeni, harnici şi de temut. Mărci de fabrică și comerț (1890-1940), Galați, 2013; Gheorghe Codreanu, Monografia fabricelor din Galați, Galați, Tipografia nouă „Teodor Dimitriade”, 1908; Anchete industriale, Galați: Editura tipografiei Tim. Nebuneli, 1901; G. Benger, Rumania in 1900, London, Asher and Co., 1900;