Destine gălățene: arhitectul Ștefan Cocioabă și Cazinoul „Brateș”

În acest an, pe 29 martie, s-au împlinit 40 de ani de la moartea arhitectului Ștefan Cocioabă (1934-1985), al cărui destin este legat de cel al orașului Galați prin realizarea unor construcții remarcabile, unele prezente încă în spațiul urban, altele dispărute.

Rămase în memoria urbană a orașului, clădirile din Galați ale arhitectului Ștefan Cocioabă ne bucură și astăzi, fiind legate de momente plăcute din trecutul multor gălățeni. Cu toate acestea, mai puțini gălățeni știu cine a gândit aceste clădiri, și chiar dacă Ștefan Cocioabă a fost brăilean, el rămâne legat pentru totdeauna de istoria arhitecturală a Galațiului.

Repartizat la Direcția de Sistematizare, Arhitectură și Proiectare a Construcțiilor Galați după absolvirea Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” din București, arhitectul Ștefan Cocioabă a realizat o serie de proiecte arhitecturale în Galați, rămase pentru totdeauna legate atât de începutul carierei sale, cât și de cea a soției sale, arhitecta Maria Cocioabă.

În perioada gălățeană, începutul anilor ’60, arhitectul Ștefan Cocioabă a contribuit la edificarea a două construcții deosebite ale orașului Galați: Cazinoul „Brateș” și Restaurantul „Pescarul”.

Inaugurat în anul 1964, Cazinoul „Brateș”, proiectat ca un restaurant cu terasă, a reprezentat o izbândă arhitecturală în peisajul Galațiului, mai ales că oferea, prin locul în care fusese poziționat, o perspectivă asupra Brateșului, motiv pentru care și primise acest nume, deși mult mai mulți gălățeni îl știu doar sub simpla denumire de „Cazinoul” din Grădina Publică.

Poziționarea construcției, la a cărei structură au fost utilizate soluții novatoare pentru acea vreme, oferea avantajul ca, pe lângă linia Brateșului, ce se vedea în plan îndepărtat, de pe terasa localului să poată fi văzută și o parte a zonei industriale a orașului, precum și munții Măcin.

Interiorul cazinoului impresiona prin combinația armonioasă de elemente arhitecturale și materiale deosebite. Folosirea pereților de sticlă (doi pereți erau în întregime din sticlă), alături de pereții placați cu fâșii de marmură albă, marmura neagră de Moneasa și marmura albă de Rușchița și Căpriori, precum și detaliile din aramă, ofereau o atmosferă luminoasă și elegantă.

Din păcate, lucrarea a fost afectată de surparea malului, proces care odată început nu a mai putut fi oprit, în ciuda consolidărilor ulterioare. Adrian Mănăilă, coleg de atelier de arhitectură cu Ștefan Cocioabă, colaborator și bun prieten al arhitectului, ne-a împărtășit în acest sens o serie de informații:

Cauza reală a „dispariției” Cazinoului a fost tasarea neuniformă a taluzului din extremitatea de nord-est a Grădinii Publice. Natura terenului, loess macroporic sensibil la înmuiere, ar fi necesitat o consolidare masivă pe o lungime considerabilă, foarte costisitoare, mai ales luând în calcul și diferențele de nivel destul de mari. S-au făcut doar amenajări superficiale de suprafață, ce se văd, alei și scări, care nu au avut ca efect consolidarea terenului. În timp, datorită și lucrărilor care s-au făcut la baza taluzului prin extinderea triajului gării, panta taluzului s-a modificat, avansând în zona acestei construcții. Mai întâi, prin anii ’70, restaurantul a fost închis pentru consolidare fiind nesigur pentru a funcționa. Făcându-se sondaje/cercetări de teren s-a constatat că fenomenul este în desfășurare iar pentru oprirea lui ar fi fost necesare lucrări foarte costisitoare. așa s-a luat decizia de demolare. Comparând planuri mai vechi ale conturului Grădinii Publice, veți vedea cum se mută latura de nord-est ajungând astăzi cam pe amplasamentul vechiului restaurant.

Terenul ne-a jucat festa. Surparea începută după mai mulți ani a continuat neîncetat făcând inutile şi consolidările ulterioare. De asemenea, cutremurele au contribuit la dislocarea celor patru ciuperci prin efectul de pendul. Acesta este adevăratul motiv pentru care singura soluție a fost demolarea. Mărturia este balustrada care a avansat până aproape de amplasamentul restaurantului.

Deși construcția nu mai există, au rămas în amintirea gălățenilor momentele plăcute petrecute în „restaurantul deosebit și elegant”, care „ne întâmpina frumos luminat, la intrarea în Galați, cand veneai cu trenul”, locul în care unii gălățeni au avut „o nuntă de vis”. De asemenea, șefii de unitate care au condus acest restaurant, sunt pomeniți cu mare drag și astăzi: „domnul Rica, Borș Ionel, Cosoreanu Aurică, Bunghiș, Teoreanu Ionel”. Despre „restaurantul de mare clasă, cu un personal deosebit de calificat” și despre „ospătarii ași în tehnica servirii” dau mărturie foști clienți ai restaurantului. „Vinuri de calitate, un meniu deosebit de bogat și o cofetărie de mare clasă” constituiau atuuri ale localului care, pe timp de vară, punea la dispoziție și Terasa Cazino, „o frumusețe, în cadrul natural al Grădinii Publice”.

„Îmi amintesc că vara, aproape în fiecare seară, părinții mei și prietenii lor mergeau la cazinou să mănânce mici, să bea bere și să asculte muzică” mărturisea un alt gălățean pe pagina de facebook a Serviciului Referințe, alături de alte amintiri declanșate de fotografii ale locației, păstrate în fondul colecțiilor speciale ale Bibliotecii Județene „V.A. Urechia” Galați.

(Tena Bezman, Camelia Toporaș)