Teatrul Brăila-Galați, o inițiativă eșuată a anului 1949 sau reinterpretarea „Scufiței Roșii”

Anul 1955 marchează pentru Teatrul Dramatic „Fani Tardini” aniversarea a 70 de ani de existență și a 25 de ani de când poartă numele actriței Fani Tardini.

Începându-și existența în anul 1955, sub denumirea de Teatrul de Stat Galați, devenind în 1973 Teatrul Dramatic Galați, instituția gălățeană este astăzi un reper al vieții culturale, bucurându-ne mereu cu noi spectacole.

Dar dacă teatrul gălățean de astăzi își are originile în 1955, ne întrebăm cum s-a manifestat această artă după 1945 și înainte de apariția formei sale instituționalizate.

Răspunsul îl putem găsi și în presa vremii, în special în paginile cotidianului local premergător apariției Vieții noi, intitulat cum altfel decât Desrobirea.

Astfel, în ediția din 19 februarie 1949, aflăm că, prin decizia Ministerului Artelor și Informațiilor, „la Galați, vom avea un Teatru de Stat permanent”. Mai surprinzător este faptul că în articol se afirma că Teatrul Poporului din București va deveni Teatrul de Stat, cu o conducere autonomă, și „va avea sediu permanent la Galați, unde va trece la împlinirea programului pe care urma să-l realizeze în Capitală”, iar „efectivul artistic, căruia i se vor adăuga și alte elemente alese prin concurs, se va deplasa la Galați până la sfârșitul acestei luni, urmând să-și inaugureze activitatea în orașul dunărean la 15 Martie”. Printre argumentele acestei decizii se enumera faptul că Galațiul are un număr mare de muncitori și nu a avut niciodată un teatru permanent. (Desrobirea, an. 4, nr. 1339, 19 febr. 1949).

În realitate, noul teatru urma să deservească Brăila și Galațiul, fiind aduși de la București actori care să susțină, prin experiența lor, activitatea teatrală, cele două orașe dunărene numărându-se printre cele șase centre industriale ale țării care necesitau înființarea unui teatru care să asigure „ridicarea nivelului cultural, politic și ideologic al maselor largi populare” (Desrobirea, an. 4, nr. 1352, 6 mart. 1949).

În acest scop, o delegație formată din reprezentanți ai Direcției teatrelor, Ministerului Artelor și Informațiilor și Teatrului Poporului din București au venit la Galați pentru a „examina posibilitățile de creare a unui Teatru al Poporului”, urmând ca acesta să deservească și Brăila și „au examinat, în data de 2 Martie, elementele muncitorești talentate, oprindu-se asupra acelor care prezintă reale calități dramatice”. Alături de cei selectați la Brăila și Galați, pentru a crește valoarea spectacolelor, au fost aduși actori și directori de scenă de pe scenele bucureștene. Astfel, dacă, de exemplu, la Teatrul de Stat din Pitești a fost adus Forry Etterle, la Teatrul de Stat din Brăila-Galați au fost aduși directorul de scenă Victor Bumbești și actorii Neamțu-Ottonel, Titu Vedea, Ion Aurel Manolescu, Natalița Pavelescu ș.a.

Activitatea Teatrului de Stat Brăila-Galați a început cu premiera piesei „La Ilie bun și vesel”, în timp ce pentru educarea tineretului a fost considerată a fi o „hrană sufletească sănătoasă” povestea „Scufița roșie” (Desrobirea, an. 4, nr. 1408, 14 mai 1949).

Piesa „La Ilie bun și vesel”, scrisă de Ion Damian, a avut premiera mai întâi la Brăila, în aprilie 1949, iar la Galați în luna mai 1949. Din cronică apărută în numărul din 22 mai al cotidianului Desrobirea aflăm și subiectul piesei, care reda „un aspect viu Revoluției din 1848, dezbrăcată de haina mincinoasă în care a căutat s-o învăluie burghezia”, acțiunea având loc în cârciuma lui Nea Ilie din mahalaua Dobroteasa, de unde și numele piesei. Confruntarea între revoluționarii adepți ai ideilor lui Nicolae Bălcescu și cei care se opun oricărei prefaceri sociale a fost redată pe scenă de actorii Dumitru Done, Ana Colda, Ion Aurel Manolescu, Neamțu-Ottonel, Virgil Vasilescu, Titu Vedea, Irina Barbu, Gh. Papa Nicola, Gh. Păunescu, Stela Popescu, Radu Anghelescu, Dorina Ionescu, Natalița Pavelescu, piesa fiind regizată de Victor Bumbești (an. 5, nr. 1415, 22 mai 1949).

În ce privește piesa dedicată copiilor, „Scufița Roșie”, considerată potrivită pentru „educarea tinerei generații”, aceasta a fost reinterpretată „în lumina ideologiei clasei muncitoare”, având rolul de a anula literatura și arta de dinainte de 1945, considerate „produsul unei fantezii searbede, care luneca pe panta minciunii”. „Poveștile cu regi și împărați, întruchiparea puterii, frumosului și binelui” nu se mai potriveau cu realitățile anului 1949, fiind considerate nocive, ba chiar mai mult, „mijloace de formare a unei generații lipsite de voință, de curaj, stăpânite de misticism”.

Nu știm cum a arătat acest spectacol, cât de mult a fost pe placul celor mici, dar cu siguranță nu era „Scufița roșie” a fraților Grimm, pe structura inițială, reinterpretată de scriitorul sovietic E. Ciornâi, în traducerea lui Radu Miron, fiind creată o cu totul altă „poveste”:

„În Scufița Roșie – minunata poveste a scriitorului sovietic E. Ciornâi copiii vor cunoaște și vor îndrăgi și mai mult pe fetița cuminte și curajoasă – Scufița Roșie care vrea să-și ajute bunicuții, vor înțelege și mai bine șiretenia vulpii, care aidoma Angliei și Americii, caută să asmută pe lup din bârlogul lui, trimițându-l să sfâșie Scufița Roșie. Dar șiretlicurile lupii și ale vulpii vor fi zădărnicite până la urmă de păzitorul ordinii publice, care stă în straja păcii și care va elibera pe bunicuța și pe Scufița Roșie, pedepsind făptașii cei răi pentru că au vrut să distrugă pe iepurașii știutori de carte, pe fetiță și pe toți cei care o întovărășesc.” (Desrobirea, an. 4, nr. 1402, 7 mai 1949).

Distribuția piesei, formată din actorii Teatrului de Stat Galați-Brăila era formată din: Irina Barbu (Scufița Roșie), Xenia Beza (mama), Titu Vedea (Păzitorul ordinei publice), Stellu Popescu (Lupul), Paula Culitza (Vulpea), Ana Colda (Iepurașul), Ion Aurel Manolescu (Ursul), Radu Anghelescu (Șopârla), Dorina Ionescu (Iepuroaica), Gh. Papa Nicola (Cîinele) și copii de la Căminul „Elena Pavel”. Direcția de scenă era semnată de Vladimir Tudor, regia tehnică de Ion Aricescu și Titu Petrescu, muzica de Viorel Doboș, iar decorurile și costumele de Th. Khiriacov, directorul tehnic al Operei de Stat București.

Printre interpreții care făceau parte din colectivul Teatrului Brăila-Galați se remarcă renumitul actor Ion Aurel Manolescu (1881-1959), în acea perioadă actor al teatrului din Brăila, contribuind la organizarea acestei instituții, și actrița Ana Colda, supraintitulată apoi Doamna Văii Jiului la teatrul din Petroșani, localitatea natală, acolo unde și-a desfășurat cea mai mare parte a carierei. Surâsul actriței, care studentă fiind, a jucat alături de Maria Filotti, Radu Beligan, Mişu Fotino în filmul Visul unei nopţi de iarnă (1946) împodobea adesea coperta revistei Cinema în perioada interbelică.

În ce privește destinul Teatrului Brăila- Galați, acesta a rezistat sub această formă doar câteva luni de zile, spre sfârșitul anului 1949, cotidianul local Viața nouă deplângând într-un articol dispariția spectacolelor din Galați ale teatrului, care de altfel duceau și lipsă de spectatori, constatând că „Teatrul de Stat Brăila-Galați a rămas la Brăila, abandonând spectacolele de la Galați”.

(Camelia Toporaș)

Surse: Desrobirea (martie-iunie 1949); Scânteia, nr. 1412, 29 apr. 1949; Contemporanul (iunie 1949); Viața nouă (1949)