Se apropie Paștele și, în pregătirea acestei importante sărbători creștine, ne pregătim de o curățenie mai temeinică a casei, pentru primenirea atmosferei de peste iarnă și întâmpinarea primăverii.
Dacă astăzi, în lipsă de timp, apelăm la ajutor sau la firme specializate în curățenie, în vremurile trecute chivuțele reprezentau ajutorul pe care îl solicitau la nevoie gospodinele, pentru curățenia casei.
Chivuțe surprinse și în cartea poștală de mai jos, pe una dintre străzile capitalei. Cartea poștală a intrat în Colecțiile Speciale ale Bibliotecii Județene „V.A. Urechia” în urma donației prof. Ion Cioroiu.
Chivuțe în București (1931)
Cine erau aceste chivuțe ce își ofereau serviciile doamnelor în căutare de ajutor pentru primenirea casei?
Gospodină tocmind o chivuță
Chivuțele surprinse în paginile „Revistei ilustrate” a anilor ’30
Chivuțele, asemenea tocilarului, la care făceam referire într-o postare mai veche, făceau parte din oferta „serviciilor oferite la domiciliu” și erau căutate, de exemplu, pentru spălarea geamurilor, de unde și accesoriile pe care le aveau mereu la îndemână, după cum se poate constata și în imaginea de mai sus.
Termenul de chivuță provine din prenumele Paraschiva, mai exact din diminutivul acestuia, Paraschivuța și desemnează femeia tocmită cu ziua ca să curețe casa sau/și să văruiască.
În cartea poștală ilustrată prezentată, chivuțele stau grupate, în așteptarea unui client cu care să se tocmească pentru o „dereticare”. În acest interval de timp, de așteptare a clienților, chivuțele se mai îndeletniceau și cu alte activități: ghiceau amatoarelor în trecere sau vindeau porumb fiert. Mai erau solicitate și pe post de bocitoare la înmormântări, așa cum ne dezvăluie presa vremii:
„Înșirate pe bordura trotuarului, chivuțele își afișează lăncile cu barbă și așteaptă o dereticare pe undeva. Dar cine mai deretică astăzi. Noroc că dereticatul nu e singura lor meserie; mai știu să ghicească în cărți, în palmă sau în orice altceva, să vândă „porumbel”, să jelească morții mahalalei. Dar ce nu știu și ce nu fac…”
Grup de chivuțe tocmindu-se cu un client
Subiectul chivuțelor a reprezentat o temă de interes pentru mulți pictori români, printre cei care le-au reprezentat numărându-se Nicolae Vermont și Jean Steriadi. Adesea erau subiect în literatură, sau prilej de comparații în revistele umoristice („omul cu barba rară ca o bidinea de chivuță”), sau, de ce nu, prilej de analiză a pieții muncii, care oferea doritorilor și astfel de „brațe de închiriat”:
Chivuțele, purtătoarele „lăncilor cu barbă”
„Mult mai vesele sunt chivuțele, spoitoarele, care adastă în cârduri oacheșe, cu bidineaua ridicată în sus, pe umăr, mult de-asupra capului ca un steag și o firmă. Nu le place munca neîntreruptă, plătită lunar și într’un fel au dreptate, căci nu place nimănui. Se mulțumesc cu puțin, ca să aibe satisfacția atât de omenească de a munci puțin. Și așa se face că chivuțele sunt totdeauna vesele iar climatul lor sufletesc atât de înrudit cu al cuconițelor care le angajează. Dar mușterii nu se înghesue totdeauna după astfel de disponibile meserii, tocmai pentru că știu că le găsesc oricând. În adăstarea lucrului, bărbații și femeile recurg la derivații sufletești, care nu se deosebesc întru nimic de ale bucureștenilor culți avuți. Chivuțele, servitoarele, stau de taifas și clevetesc, întocmai ca doamnele din lumea mare”.
Avea oare și Galațiul chivuțe?
Surse: Realitatea ilustrată, an. 9, nr. 461, 20 nov. 1935; an, 5, nr. 246, 15 oct. 1931; an. 5, nr. 284, 7 iul. 1932; an. 4, nr. 37, 7 sept. 1932; Furnica, an. 3, nr. 141, mai 1907.