Întoarcere în timp… la o „imagine” a Galațiului de la sfârșit de secol XIX!

În anul 1937, un articol din publicația Asociației Feministe din Galați, Ziarul nostru, semnat de d-na Vasilica Prodrom, aducea în prim plan imaginea orașului Galați de la sfârșit de secol XIX și început de secol XX.

Autoarea articolului era soția unui prosper comerciant gălățean, Ioan D. Prodrom, fost primar și prefect gălățean, unul dintre primarii urbei care au rămas în memoria comunității datorită rezolvării unor aspecte edilitare care au dus la îmbunătățirea calității vieții locuitorilor.

Vasilica Prodrom a fost fiica lui Aristide Papadopol şi nepoata marelui proprietar Apostol P. Papadopol, unul dintre marii proprietari şi politicieni ai Galațiului.

Din anul 1901, când s-a căsătorit cu Ioan D. Prodrom, i-a devenit sprijin nepreţuit în toate acţiunile sale. De asemenea, a fost membră a Asociației Feministe din Galați, membră în Comitetul Universității Populare din Galați şi în Comitetul Societății Femeilor Ortodoxe din Galați. Meritele i-au fost recunoscute prin acordarea de către Regele Ferdinand I a Medaliei „Răsplata Muncii pentru Învățământ”, clasa I, în anul 1926.

Articolul pe care aceasta l-a publicat în publicația lunară a asociațiilor feministe din Galați și Constanța, ce susținea mișcarea feministă regională, rămâne să dea astăzi mărturie despre viața comunității gălățene de acum 120 de ani, prilejuindu-ne o valoroasă întoarcere în timp:

„… Prin mintea mea, străbat anii trecuți, de mult apuși, când lumea noastră se mărginea numai la casa părintească, jucăriile, grădina și cerul. Strada Mavromol [Bălcescu], pe care stăteam, nu era prea populată. Iarna mai ales, dacă trecea prin zăpadă din când în când o sanie era lucru rar. […]

Orașul Galați era monoton, tramvai nu exista, automobilul nu era inventat, distracții puține, doar muzică în casă. La sărbători, veneau lăutari minunați, banda lui Ciupitu așa-i spunea, cu arcuș fermecător și chitaristul cu ochi negri de vis, vis care caută o romanță pasionată. […]

Una din plăcerile noastre era flașneta care apărea din când în când în colțul stradei, cu vals de Ivanovici, Dunărea albastră, sau câte o arie din Traviata, Trovatore, de Verdi sau Vânzătorul de păsări. Flașneta ne minuna atât, încât tatăl meu ne-a cumpărat una cu multe plăci și pe care aveam voie să o manevrăm numai Duminicile.

Niciodată însă nu mi-am luat de la flașneta din stradă biletul ce anunță viitorul. Întotdeauna mi-a fost teamă să-l știu, chiar dacă toate acestea sunt numai jocuri făcute pentru norocul celor sărmani, care-și puteau procura astfel ceva bani.

Mai trecea pe stradă un alvițar bulgar, ce ni se părea un uriaș. Avea pe cap o tavă mare, în care avea zaharicale de vânzare. În mijlocul tavei, domnea un cocoș roșu de zahăr înfipt într-un băț. Visul nostru era să putem cumpăra cocoșul, dar nu cred să fi avut vreodată atâția bani pentru a-l dobândi.

În fața noastră, de la liceu până la școala ortodoxă, se întindea o mare fabrică a unui rus, Mihailof [fabrica de cherestea a rusului Iacob Mihailof, care se întindea în careul limitat de Liceul „V. Alecsandri”, strada Bălcescu, strada Carnabel și Școala Societății Ortodoxe – ce se afla pe actuala locație a Facultății de Științe Economice]. Veșnic din coșul uriaș ieșea fum gros. Toată averea lui s-a făcut în urmă scrum, dar de atunci s-au clădit peste tot proprietăți frumoase.

Acum, când mă uit pe geamul din străduță, geamul din copilărie, imaginele aceste trec prin mintea mea obosită. Totuși, cu plăcere, îmi reamintesc aceste mici detalii, neînsemnate pentru toți, dar prețioase pentru mine, amintiri dintr-o frumoasă și curată copilărie.”

Surse: Ziarul nostru, an. 11, nr. 1-2(112-113), ian. – febr. 1937; Oameni în memoria Galațiului : Aniversări 2017, Galați: Axis Libri, 2018.