Din poveștile Eternității (4) : Potcovarul poştalioanelor de pe vremuri, Carol Steinert

Pe 21 iunie 1941 presa centrală anunța decesul, la Galați, a lui Carol I. Steinert, „potcovarul poștalioanelor de pe vremuri”.

Cine era Carol Steinert, cel al cărui mormânt se află pe una dintre aleile Cimitirului Eternitatea din Galați?

Originar din Germania, Karl Steinert a fost adus în țară de Carol I, care s-a confruntat cu starea drumurilor românești la venirea sa în România, pentru a fi proclamat domnitor, în 1866. Atunci a folosit pentru prima dată poștalioanele autohtone, trase de cai de poștă bine îngrijiți și rapizi, în drumul de la Turnu Severin la București, care se pare că l-au făcut să remarce: „Cu asemenea cai, nu mai e nevoie de drum de fier!”, iar în amintirile sale să consemneze:

Câte patru cai erau mânaţi de un surugiu îmbrăcat pestriţ, pocnetul bicelor şi strigătele răsunătoare îi făceau pe căluţi să fugă mâncând pământul, fugă pe care ei nu o încetineau nici la vreun dâmb, nici la vreo cotitură.

În asemenea condiții, într-o vreme în care poștalioanele asigurau cele mai rapide căi de transport, în care drumurile României erau pline de bălți și hârtoape, regele Carol I a adus în România surugii și maeștri potcovari din țara natală.

Poștalionul cu care regele Carol I a călătorit de la Turnu Severin la București

Steinert a fost unul dintre specialiștii veniți în România, împreună cu soția sa Christiana, și care s-a stabilit ulterior la Galați, de acolo fiind chemat de domnitor, atunci când avea nevoie de expertiza sa. Expertiză cu adevărat, pentru că profesia de potcovar, în Germania, nu era exercitată liber, ci în urma eliberării unei autorizații, obținută pe baza diplomei care dovedea că respectivul a urmat studii de specialitate și a trecut cu succes examenul de maestru potcovar.

Iată necrologul apărut în cotidianul central, Curentul, la câteva zile de la moartea sa, ce avusese loc la 15 iunie 1941, în Galați:

În oraşul nostru s-a stins din viaţă Carol I. Steinert, în vârstă de peste 80 ani, potcovarul cailor de la trăsurile şi poştalioanele de pe vremea Regelui Carol I.

Steinert, originar din Germania, a fost adus în ţară de Regele Carol I, ca specialist la trăsuri şi îngrijirea cailor.

Defunctul era decan al potcovarilor şi ori de câte ori se simţea nevoia de un specialist la grajdurile regale, era chemat de la Galaţi cu sculele şi personalul său.

Carol Steinert moare regretat de concetăţenii săi care îl stimau.

De fapt Carol (Karl) Steinert avea, la moartea sa, 88 de ani, pe piatra de mormânt fiind incrustată și data nașterii: 2 octombrie 1853.

Pe aceeași piatră de mormânt apare și numele soției, Christiana Steinert, născută la 20 octombrie 1860, și care a murit la doar 56 de ani, pe 6 mai 1916.

Și pentru a intra în spiritul acelor timpuri și a ceea ce însemna deplasarea pe drumurile României cu poștalioane sau trăsuri, redăm un scurt paragraf din „Istoria orașului Slatina” de George Poboran, publicată, într-o primă ediție, în anul 1902:

Pe vremuri călătorul pleca fără a şti când va ajunge şi dacă îi va fi dat să revadă locul de unde a plecat. Solemnă zi era ziua plecărei; solemnă erea ziua sosireai. Rupt erea călătorul de scuturăturile trăsurei şi de nopţi albe, asfixiat de praf, otrăvit de noroi, nemâncat, dacă nu se aproviziona de acasă, nebăut, uneori bătut, despoiat, toate acestea nu importau. Problema cea grea erea rezolvită; călătorul ajunsese la destinaţie.

Trăsură în Galațiul anului 1900

Deși aparent minoră, profesia lui Carol Steiner avea o importanță deosebită la vremea în care poștalioanele reprezentau poate cea mai importantă cale de transport. Dispunând de un spațiu generos, acoperite cu un coviltir de piele, cu perdele la cele două uși, poștalioanele erau trase de șase, șapte sau chiar opt perechi de cai și ofereau suficient spațiu pentru cel mult șase persoane, în timp ce afară, pe capră, cele două locuri erau ocupare de surugiu și un slujitor. Poștalionul se deplasa între stații (poște), ce acopereau distanțe de circa 20 de kilometri.

Important era rolul căpitanilor de poștă, al surugiilor și bineînțeles al potcovarilor, care aveau grijă de cai, pentru a fi în cea mai perfectă stare, astfel încât să acopere distanțele parcurse prin vadurile râurilor lipsite de poduri și prin noroaiele drumurilor, într-un timp cât mai scurt posibil.

Stație de trăsuri pe strada Domnească, în fața Bisericii Grecești, în anii ’30

Astfel că vestea morții lui Karl Steiner, asemenea știrii morții primului surugiu al lui Carol I, Nicolae Onescu, a constituit o informație importantă, de primă pagină, în vremurile în care lipsa căii ferate între localități importante ale țării transformase poștalionul într-o necesitate, atât pentru deplasarea rapidă a oamenilor, cât și a scrisorilor și informațiilor, sistem premergător poștei din zilele noastre.

(C. Toporaș)

Surse: Curentul, an. 14, nr. 4793, 21 iun. 1941; C. G. Costa-Foru, „Cum se călătorea altădată”, în Dimineața, 1937, nr. 707, 25 aug. 1937, p. 506; Dimineața, nr. 8702, 16 mart. 1931; Alex F. Mihail, „Poșta de altă dată”, în Dimineața, nr. 10176, 25 apr. 1935; Paul Lindenberg, Regele Carol I al României, București, Humanitas, 2016.

Add Comment

Required fields are marked *. Your email address will not be published.