Din poveștile Eternității (10) : despre viața și moartea generalului Ioan Eustațiu Pencovici

Continuăm materialul dedicat generalului Ioan Eustațiu Pencovici, care a murit pe 3 februarie 1904, așa cum anunța necrologul tipărit atât în presa gălățeană, cât și în cotidianul național Universul.

Un nume atrage atenția în acest necrolog, acela al consulului Danemarcei la Galați, Auguste Dall’Orso, care apare în calitate de socru al generalului. Eustațiu Pencovici s-a căsătorit târziu, abia în anul 1900, cu fiica lui Alfons Dall’Orso, Corinna, căsătoria fiind celebrată în capela pensionatului Notre Dame de Sion din Galați. Și fratele acesteia, Alphons Dall’Orso, a fost de asemenea consul al Danemarcei, precum și director al Băncii Marmorosch Blank.

Despre generalul Pencovici, dar și despre omul Pencovici, despre caracterul acestuia, ne-a lăsat o interesantă și sensibilă evocare generalul Radu R Rosetti, istoric și academician român, important cercetător al istoriei militare, descendent din vechea familie de boieri Rosetti, care pentru o perioadă de timp a stat în orașul Galați, cu Batalionul 5 Vânători, unde l-a cunoscut și pe generalul Eustațiu Pencovici, decanul de vârstă al membrilor Comisiei Europene a Dunării și despre care a consemnat următoarele:

„Militar care avusese vază în armată, în rândurile căreia muncise mult […] era întrebuințat de mulți ani mai cu seamă în slujbe diplomatice în care adusese servicii reale, mai ales prin simțul foarte adânc a ceea ce se cuvenea României, drepturi și prestigiu pe care le-a apărat întotdeauna cu dârzenie. Altfel era o ciudată ființă, care cunoscuse multă lume și putea povești lucruri interesante când ieșea – rar – din tăcerea sa obișnuită. Deștept, adunător de documente, acum cumpătat, foarte exact, de un caracter dificil. Avea totdeauna lume la dejun Duminica dimineața și, din când în când și în câte o seară.

Era căsătorit cu domnișoara Corinne Dall Orso, foarte frumoasă, vie, care-i plăcea să discute despre cărți, teatru etc., dar care era cu 35 de ani mai tânără ca dânsul. Deosebirea de vârstă, aceea de religie – era catolică și practicantă – adusese neînțelegeri între ei și când i-am cunoscut generalul nu adresa niciodată cuvântul soției sale, comunicându-i numai în scris hotărârile sau dorințele și ea folosind aceeași cale pentru a-i face cunoscut cele ce voia să-i spună. Aveau doi copii mici și foarte bine crescuți […] Atât generalul, cât și doamna Pencovici, m-au primit foarte bine și mi-au arătat multă prietenie în tot timpul șederii mele în Galați … Sunt foarte recunoscător acestei familii de chipul cum m-a primit și-i păstrez o foarte bună amintire”.

Întorcându-ne la data decesului, 3 februarie 1904, aflăm din presa locală că în onoarea sa, două instituții importante ale vremii, legate de numele generalului, Comisia Europeană a Dunării și Intim Club Galați (în care acesta era membru) au arborat drapele de doliu, în timp ce cotidianul național Universul publica un necrolog transmis de corespondentul din Galați al ziarului, care debuta astfel:

„Una din figurile mult cunoscute și respectate a orașului nostru a dispărut. Cu iuțeala fulgerului s-a răspândit Marți, trista și neașteptata veste a morții generalului în rezervă Eustațiu Pencovici. Cu toate că defunctul suferea de o boală de inimă, totuși, vestea era de necrezut fiind văzut cu o zi înainte plimbându-se prin oraș. Și cu toate acestea, știrea era adevărată. Militarul brav, diplomatul iscusit, filantropul fără pereche se stinsese pe neștiute, în locuința sa din str. Holban.”

Ceremonia înmormântării a fost una impresionantă, așa cum o redă presa timpului, cortegiul mortuar pornind la 10 dimineața de la locuința acestuia de pe str. Holban și parcurgînd străzile Domnească, Mavromol și Tecuci, până la Cimitirul „Eternitatea”. La plecarea de la locuința generalului a ținut un discurs consulul turc Azarian Efendi, fiind dată citirii și telegrama venită din partea lui Ion Brătianu, ministru de externe la acea vreme.

În fața cortegiului erau duse trei mari coroane, din partea Comisiei Dunării, a Guvernului României și a ministrului de externe al României, Ion Brătianu, acestea fiind urmate de un car cu restul coroanelor și decorațiile primite de general pe parcursul vieții, purtate de locotenenți-comandori, maiori din infanterie și artilerie, asistați de ofițeri. Carul mortuar era constituit dintr-un afet de tun, pe care era așezat coșciugul, acoperit de coroane. În urma acestuia veneau familia și rudele defunctului, membrii corpului consular gălățean, membrii Comisiei Europene a Dunării din Galați și Sulina, ofițerii superiori din localitate. Serviciul religios a fost oficiat de episcopul Pimen al Dunării de Jos, înconjurat de întreg clerul Catedralei și de elevi ai Liceului „Vasile Alecsandri” din Galați.

Onorurile militare au fost date de o companie de marină, un batalion de vânători, două batalioane de infanterie cu muzică, o companie de cetate și un escadron de roșiori, iar „panglicele erau ținute de d-nii Pâcleanu; Azarian Efendi, consulul turc; Athanasiu, prefectul județului; Bastachi, primar; Economu, prim-președinte al Curții de Apel și colonelul Hartel, șeful Statului Major al corpului de armată din localitate”.

După moartea generalului, soția sa, Corinna Pencovici, i-a donat biblioteca personală Bibliotecii „V.A. Urechia”, având în vedere că generalul fusese vicepreședinte al „Comitetului privat pentru strângerea fondurilor pentru construirea localului bibliotecii”, comitet condus de Episcopul Pimen Georgescu (1903). Pencovici a fost dintotdeauna un susținător al bibliotecilor, inclusiv al celor din rândul armatei, într-un studiu intitulat „Bibliotecile militare”, elaborat în anul 1864, argumentând: „Instrucţia şi educaţia sunt bazele disciplinei. Disciplina face puterea oşteanului”.

Acestea sunt doar o parte dintre amintirile și informațiile legate de viața și de moartea generalului Ioan Eustațiu Pencovici, care au rămas răspândite în presă și în arhive, pe lângă multe alte informații, scrisori și manuscrise păstrate în colecțiile unor biblioteci importante, în arhivele unor personalități importante ale României sau ale Comisiei Europene ale Dunării.

De asemenea, în Cimitirul „Eternitatea” din Galați, în apropierea Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, pe o alee centrală, se mai află încă mormântul și crucea funerară a Generalului Pencovici, al cărui nume se regăsește pe lista locurilor de veci din Cimitirul Eternitatea, amenințate să dispară definitiv din circuitul istoric al cimitirului gălățean.

(C. Toporaș)

Surse: https://www.monitoruldegalati.ro/stirea-zilei/zeci-de-galateni-risca-sa-isi-piarda-locurile-de-veci-lista.html; Silviu Hariton, War commemoration in inter-war Romania, Budapest, 2015; Tribuna Liberală, nr. 1002, 5 febr. 1904, p. 3; Calendarul tradițiilor militare, an. 5, 2014, p. 161-174; Nedelcu Oprea, Biblioteca Publică „V.A. Urechia“ Galaţi : Monografie, Galați, Axis Libri, 2010, p. 148, 427, 482; Radu R. Rosetti, Mărturisiri, București, Colecția „Convorbiri literare”, 1940; Universul, an. 22, nr. 34-36, 5-7 febr. 1904.