Întoarcere în timp… pentru o întâlnire cu I. D. Ionescu, „artist român din Galați”

Numele cupletistului I. D. Ionescu a apărut în publicațiile vremii încă de la jumătatea secolului XIX, în articole în care-i era omagiat talentul, confirmarea venind și prin monografia ce i-a fost dedicată de teatrologul român Ioan Massoff, intitulată „I.D. Ionescu de la «Iunion»”, carte dedicată actorului și cântărețului care se autointitula „artist român din Galați”, deși era născut în Brașov.

Ioan Dimitrie Ionescu, așa cum reiese din actul de deces, s-a născut în anul 1844. Fiind atras de mirajul scenei în adolescență, la doar 17 ani, a ajuns la Galați, unde s-a angajat în trupa Fany Tardini – Alexandru Vlădicescu.

După un timp a ajuns în compania de teatru a lui Matei Millo, care a vrut să-i schimbe numele de Ionescu, considerat prea banal, în Brașoveanu, dar I. D. Ionescu, „ambițios și mândru de familia sa a refuzat «botezul» propus”.

Galațiul îl vizitase, după mărtusirile sale, încă de când era copil, atunci când „bunicul său îl lua cu el, sub coviltirul brașovencei, în lungile drumuri, noroioase sau prăfoase, cu opriri mai îndelungate la Galați”.

Angajat la Teatrul cel Mare din București, în perioada de glorie a lui Matei Millo, I. D. Ionescu a încercat să învețe cât mai multe de la acesta, fapt ce a dus la „o prietenie respectuoasă, care l-a legat pe Ionescu de marele Millo – prietenie vădită, nu o dată, în epocile grele pentru marele actor, când Ionescu a organizat spectacole în beneficiul lui Millo”.

De pe la mijlocul lunii aprilie, trupa lui M. Millo cutreiera țara dând reprezentații în teatre amenajate sub cerul liber, inclusiv la Galați:

„În lungile lor peregrinări, un singur oraș se deosebea prin primirea pe care o făcea de obicei trupelor de teatru – Galații. Era și o vorbă printre actori: «când le-ajungea cuțitul la os, dădeau o raită până la Galați, de unde nu se întorceau cu mâna goală». E adevărat că orașul nu avea o sală de teatru ca lumea. Se improvizau însă spectacole de tot soiul prin șuri, dar mai ales prin cafenele; Millo juca în special la cafeneaua Inglesi de peste drum de Căpitănia portului.”

I. D. Ionescu era un om cult, cunoștea la perfecție limba germană, vorbea destul de bine franceza și mulțumitor limba maghiară, cânta la pian și la vioară. Toate aceste cunoștințe le-a putut valorifica în orașul Galați, unde „era multă populație flotantă, dornică de ușoare reprezentații muzicale”. Ca urmare, au fost improvizate spectacole și vodeviluri împănate cu cântece și cuplete, „iar Ionescu a avut succesul cel mai mare, prin faptul că se dovedise un adevărat actor cântăreț, cântând nu numai în românește”.

„Încurajat de succes, hotărât să lupte de unul singur, a rămas la Galați, unde, într-un scurt timp, a ajuns deosebit de popular – ba vestea succesului său ajunsese până la Brăila și chiar la București. Galații, unde poposea, copil fiind, cu bunicul său cărăușul, l-au primit întotdeauna cu simpatie.”

Devenit director de trupă, organizator de turnee și concesionar de varieteuri, I. D. Ionescu poposea în Galați de câte ori simțea nevoia să prindă puteri. Mărturie stau articolele din periodicele vremii. Astfel, un articol din ziarul Vocea Covurluiului din noiembrie 1887 anunța: „I. D. Ionescu s-a decis a rămânea iarna aceasta în Galați. Representațiunile sale le va da în sala Apollo, transformată în sală de teatru, cu două rânduri de loji, zugrăvită și decorată din nou. D. Ionescu, pe lângă trupa sa, a angajat o orchestră bună și va aduce la fiecare 15 zile câte o specialitate artistică din străinătate…”

Din păcate, această oprire mai îndelungată i-a adus artistului și actorilor din trupă o mare nenorocire. Sala Apollo a fost distrusă, nu doar clădirea teatrului de pe strada Foti: „…noul teatru Apollo fost Turnverein… a fost prada unui grozav incendiu. Atât clădirea cât și mobilierul teatrului, lucrurile antreprenorului și ale trupei române a d-lui Ionescu au fost distruse…” (Poșta, 5 ian. 1888)

În timp, faima artistului a crescut, cu un repertoriu de canţonete, cuplete şi comedii fără pretenţii, gustate însă de public, cu trupe improvizate ad-hoc, cu care, de exemplu, a imaginat-o pe Coana Chiriţa a lui Vasile Alecsandri la Budapesta, Viena și Paris. Astfel, I. D. Ionescu a fost, după cum relata ziarul Federațiunea din 17 februarie 1874, „primul artist român care va face să răsune dulcea limba română pe scena germană”, unde a prezentat canțoneta „Cucona Chirița la Paris” de Vasile Alecsandri.

I. D. Ionescu s-a remarcat prin numeroasele spectacole date «în beneficiu», venind în ajutorul celor aflați în nevoie. Chiar și poetul Mihai Eminescu a beneficiat de ajutorul său, așa cum notează ziarul gălățean Vocea Covurluiului, din 17 decembrie 1887:

„În curând, I. D. Ionescu, simpaticul nostru artist, va da cu trupa sa o representațiune extraordinară în beneficul poetului Eminescu. Felicităm pe D. Ionescu pentru această inițiativă, și nu ne îndoim că Gălățenii se vor grăbi a merge să contribuie pentru ușurarea posițiunii acestuii mare și nenorocit poet român”.

În timpul Războiului pentru Independenţă, I. D. Ionescu, impresionat de cum arătau prizonierii turci, îmbrăcaţi în zdrenţe în timpul iernii, a cheltuit o mare sumă de bani pentru a-i ajuta, cumpărând sute de perechi de cizme şi pachete de tutun. Pentru această faptă, sultanul l-a decorat cu Ordinul „Medgidia” în grad de Cavaler.

Cel ale cărui cuplete (Apa trece, pietrele rămân; Pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești) erau acoperite de tunete de aplauze și care „ajunsese să posede o frumoasă avere, pe care cum din teatru o câștigase, prin teatru a pierdut-o” a murit sărac, la sfârșitul lunii iulie 1900, la Sinaia, pentru a fi înmormântat fiind solicitat un ajutor la Ministerul Instrucțiunii:

„Întotdeauna artist pe scenă, ca și în viața privată, el n-a dat niciodată însemnătate banului”.

Surse: Vocea Covurluiului, an. 15, nr. 3497, 14 nov. 1887; Vocea Covurluiului, an. 15, nr. 3525, 17 febr. 1887; Ioan Massoff, Teatrul românesc, vol. 2, Editura pentru literatură, 1966; Vocea Covurluiului, an. 15, 17 de. 1887; Ioan Massoff, I.D. Ionescu de la «Iunion», București, Editura Muzicală, 1966; Vocea Covuluiului, an. 15, nr. 3473, 16 oct. 1887; Adevěrul, an. 13, nr. 3956, 1 aug. 1900.