Baritonul Alexandru Lupescu
Cunoscut în prima jumătate a secolului XX drept „unul dintre soliștii Operei, care se bucura de un bun renume”, baritonul Alexandru Lupescu (1892-1958) era posesorul unei frumoase voci, care îi permitea să dea „fiecărei arii acea largheță și expresie, o vibranta căldură, precum și o mare grije pentru dicțiune”.
Alexandru Lupescu s-a născut în anul 1892, la Galați, în orașul natal petrecându-și „copilăria și preludiul adolescenței” dar și clasele primare și primele clase de liceu. Recunoștea că, de copil, i-a plăcut să cânte, spre disperarea părinților care voiau ca acesta să ajungă „cel puțin profesor sau medic”.
Baritonul Alexandru Lupescu era fiul lui Alexandru Lupescu, născut în anul 1866 în localitatea Pechea. Timp de peste 20 de ani a fost funcționar comunal, îndeplinind, pentru o perioadă, și funcția de membru în consiliul județean, precum și pe cea de epitrop al bisericii „Sf. Împărați” din Galați (1918-1924), fiind implicat atât în ridicarea bisericii și a gardurilor împrejmuitoare, cât și în reparațiile ulterioare care au avut loc.
Al. Lupescu, tatăl baritonului
De teamă că fiul său o să ajungă „lăutar sau artist”, Alexandru Lupescu și-a trimis fiul la Constanța. Astfel, la doar 16 ani, viitorul bariton acesta a părăsit Galațiul pentru a merge la Școala de Marină din Constanța. Destinul a făcut ca, pe lângă studiile marinărești, să studieze și muzica:
„Toți marinarii erau muzicanți. Unul cânta din vioară, altul din mandolină, sau din ghitară, sau din voce. Aveam un cor excelent. Iar vara, cântam din vârful catargului…”
Era la Constanța când, înainte de examenul final, corul școlii, format din 40 de elevi marinari, a decis să meargă la reședința de la malul mării a Reginei Elisabeta a României, pentru a-i cânta o serenadă. Așa i-a fost remarcată vocea, de însăși Regina Elisabeta a României, care, surprinsă de talentul tânărului Lupescu, l-a întrebat dacă nu vrea să urmeze o școală de canto.
La București a fost găzduit într-un imobil ce ținea de administrația Palatului Regal, primind și o bursă, „din caseta personală a reginei Elisabeta”. A urmat Conservatorul de Muzică din Bucureşti la clasa marelui profesor Dimitrie Popovici-Bayreuth, care, spunea Alexandru Lupescu, „n-a fost numai fala țării românești în străinătate, ca mare cântăreț care a ajuns sî cânte și în citadela muzicii wagneriene la Bayreuth, dar a fost și cel mai mare pedagog ce l-a avut țara românească”. În vestita clasă de canto, Alexandru Lupescu a avut colegi „de mâna întâia”, care au ajuns apoi cântăreți cu renume, precum: soprana dramatică Mimi Nestorescu, basul George Folescu, baritonul Teodorescu, tenorul Vasile Rabega, Nicu Apostolescu și Mircea Lazăr.
Lupescu a fost rănit la Galați, în timpul războiului, pentru ca la finalul acestuia să înceapă o nouă „luptă”, care s-a finalizat prin întemeierea Operei Române din București. A fost astfel, unul dintre membrii fondatori ai Operei Române, pe care a slujit-o aproape trei decenii. Succesele obținute pe scena Operei Române din București au fost completate de cele înregistrate în afara țării. Cronicile apărute în publicațiile locale ale țărilor în care a concertat stau și astăzi drept mărturie a succesului său. Un turneu la Odesa, în anul 1942, i-a adus o serie de aprecieri în publicațiile locale, care scriau despre baritonul român:
„… posedă o voce mare, puternică și mai ales melodioasă, melodioasă în cel mai adevărat sens al cuvântului. Bariton cu însușiri dramatice predominante, artistul mânuiește scene și oferă sunetele cu atâta măiestrie, încât ai impresia că vocea lui se aseamănă unui fluviu ce curge când vijelios, când lin, inundă și umple toate colțurile sălii. […] Frumoasa lui voce vibrează și comunică în sufletul auditorului, care așteaptă cu nerăbdare fiecare notă și silabă ce-i este caracteristică marelui artist și-l subliniază cu aplauze până la ovații. Tributul unei adevărate admirații sincere. […] Folosirea liberă a celor mai variate culori muzicale de la fortele plin și puternic, până la piano gingaș, respirația și belcantul italian, permite cântărețului să redea interpretările cele mai dificile, cu o măiestrie ce amintește de cântăreți ce au trecut odinioară pe aici…”
Baritonul gălățean a fost angajat de Uzinele „Odeon” de plăci gramafonice din Berlin, pentru a imprima mai multe lucrări muzicale, una dintre acestea fiind Cântecul de leagăn al compozitorului Ion Borgovan.
Alexandru Lupescu a fost unul dintre artiștii Operei Române care au format Quartetul vocal „Universul”, împreună cu Emil Marinescu, Şerban Tassian şi Edgar Istratty susținând un concert extraordinar în sala Ateneului Român, concert care a fost o relevaţie a vremii:
„Alcătuirea unei formaţiuni de valoarea quartetului vocal «Universul» pentru mişcarea noastră muzicală e nu numai înplinirea unei lacune, dar mai cu seamă deschiderea unor noi şi ispititoare perspective artistice, care vor constitui un însemnat centru de atracţie şi interes muzical. Quartetul vocal «Universul» se prezintă cu belşug de forţe artistice alese, cu frumoase şi variate chezăşii de izbândă. Este destul pentru aceasta să reamintim numele cântăreților fruntaşi şi elemente de elită ale Operei Române… ”
Cântăreț neîntrecut de lieduri și unul dintre protagoniștii de seamă ai Operei Române ai vremii, baritonul Alexandru Lupescu a cântat, alături de popularul cântăreț român Zavaidoc, în filmul Chemarea Dragostei (Rapsodia Română), producție realizată de regizorul Jean Mihail. Artistul a interpretat un tango, special compus pentru film de Ansaldo. Scena a fost filmată cu participarea corului de cazaci Wladimiroff, sub conducerea baronului Victor Bode Wladimiroff și a orchestrei Savoy Argentine Band. Întreaga partitură muzicală a filmului a fost executată de Simphonic Orchester, sub conducerea dirijorului Herbert Von Goetz.
Astfel, iubitorii muzicii lirice de astăzi îi pot auzi și astăzi „vocea caldă, condusă cu subtilă virtuozitate, cu o naturaleţe de invidiat” și „cântul ce ne comunică o neasemuită linişte, o generozitate sinceră, o lipsă de emfază ilustrând măiestrie profesională şi puritate stilistică”.
Surse: Ludovic Cosma, Istoricul bisericei şi parohiei „Sf. Impăraţi” din Galaţi: (1857-1927) : Întocmit pe baza documentelor respective, Galaţi, Tipografia “Cultura Poporului”, 1927; Rampa, an. 8, nr. 2205, 4 mart. 1925; Cinema, an. 9, nr. 199, 1 ian. 1932; Rampa, an. 2, nr. 19, 5 apr. 1942