Din poveștile Eternității (16) : avocatul Constantin Z. Buzdugan și sfârșitul său tragic

Despre Constantin Z. Buzdugan, cel al cărui nume se află, alături de cel al soției sale, pe o placă prinsă de o cruce modestă, din Cimitirul Eternitatea, s-a spus că a fost „prin meserie avocat, prin chemare poet, prin îndrăzneală revoluţionar, prin iubire democrat, prin cultură aristocrat, prin credinţă creştin, prin moarte un deznădăjduit!”.

S-a născut pe 3 iulie 1870, în satul Coasta Lupii din comuna Nicoreşti, care la acea vreme făcea parte din județul Tecuci, tatăl său fiind dascăl de biserică. A urmat studiile gimnaziale în Tulcea și cele liceale în București și Botoșani, urmând calea avocaturii, după absolvirea Facultății de Drept la Universitatea din Bucureşti.

A fost atras de sfera publicistică și de jurnalism, activând ca redactor pentru mai multe ziare ale timpului, printre care și primul ziar socialist gălăţean Lucrătorul. Acest fapt se datorează idealurilor la care C. Z. Buzdugan a aspirat din tinerețe, aderând, la sfârșitul secolului XIX, la mişcarea socialistă, care promitea armonia socială prin cultul binelui, frumosului şi adevărului. S-a dedicat acestui ideal, implicându-se în campanii de presă, fiind prezent în mai toate publicaţiile vremii, cu reportaje politice și sociale, inițiind polemici și anchete de presă, devenind un membru marcant al mișcării socialiste. Varianta în limba română a imnului „Internaționala” i se datorează lui C. Z. Buzdugan, care a și publicat-o în anul 1907.

Poet talentat, considerat de Nicolae Iorga „unul dintre cântăreţii înzestraţi ai vremii sale”, Constantin Z. Buzdugan s-a stabilit în Galați în anul 1901, pe str. I. Heliade Rădulescu nr. 16, astăzi strada Gării, practicând avocatura „cu ştiinţă şi conştiinţă”, după cum remarca cunoscutul scriitor Felix Aderca, fără însă a abandona scrisul și activitatea publicistică.

Mai mult de atât, s-a dovedit un important animator cultural în viața oraşului Galaţi, pentru mai bine de un sfert de veac. A inițiat sau a participat la toate acțiunile culturale de seamă din Galați, pentru că, după cum afirma el, „oraşul nostru, clocotind de toate frământările oraşelor mari moderne, e un teren care nu aşteaptă decât sămânţa mişcărilor culturale, pentru a da rod îmbelşugat”.

Printre importantele acțiuni culturale la care are un aport esențial se numără fondarea, împreună cu dr. Alexandru Carnabel, cu profesorii Gheorghe Arămescu și Ion Tohăneanu, a Universității Populare din Galați, una dintre primele din ţară, numărându-se ani la rând printre conferenţiarii acesteia și găzduind mari scriitori, precum Alexandru Vlahuță și Ion Luca Caragiale, veniți să susțină conferințe la universitatea gălățeană. De asemenea, s-a numărat printre jurnaliștii de seamă, fondând mai multe publicaţii și ziare, printre care: Dunărea, Dunărea de Jos, Votul universal, România muncitoare, în care a adunat contribuţiile tuturor intelectualilor de seamă ai vremii, fiind şi organizatorul mai multor cluburi muncitoreşti în diverse oraşe din sudul ţării și contribuind la fondarea unor școli de adulți.

În casa din Galați a lui Constantin Z. Buzdugan şi a soţiei sale, profesoara Eliza Rosiade-Buzdugan, de pe strada Heliade Rădulescu, ,,în salonul intim şi atât de prietenos, pe care acest om minunat îl ilumina, cu razele ochilor săi buni şi-l înviora cu căldura vorbelor sale avântate”, fiinţa „Cenaclul artistic literar”, apreciat și frecventat de personalități ale mișcării literare și artistice a orașului, printre care se număra poetul și ziaristul Emil Maur, avocatul și poetul Grigore Veja, scriitoarea Alice Soare, poeta Alexandrina Scurtu, magistratul Garabet Aburel, pictorul Nicolae Mantu ș.a.

C. Z. Buzdugan s-a aflat, de asemenea, printre entuziaștii iniţiatori ai ridicării statuii poetului Mihai Eminescu la Galaţi, fiind membru în Comitetul format în acest scop, alături de Constantin Hamangiu, Gh. Orleanu, Anghel Frățilă, Corneliu Botez, Grigore Trancu-Iași, Constantin Calmuschi, Grigore Forțu, G. Angelescu, Jean Bart, G. Drăgănescu, Grigore Crețescu și Nicolae Alexandrescu.

Soția sa, Eliza Buzdugan (n. 17 nov. 1876, Măcin, Tulcea) a fost profesoară în Galați, la Şcoala secundară de fete „Mihail Kogălniceanu”, începând din 1910, din 1915 predând istorie, limba română şi geografie la Şcoala Normală de învățătoare. În timpul Primului Război Mondial a fost soră de caritate la Spitalul Crucii Roşii nr. 192 și la Spitalul temporar nr. 385, instalat în localul Şcolii Normale, iniţiind formarea Comitetului pentru ajutorarea femeilor refugiate (11 mart. 1917).

Colaboratoare, alături de soțul său, la revistele culturale locale și animatoare a vieții culturale gălățene, Eliza Buzdugan a fost și una dintre conducătoarele mișcării feministe, participând la organizarea acestei mişcări în Galaţi, prin înființarea „Asociaţiei pentru emanciparea politică şi civilă a femeii române”, fiind și iniţiatoare a reorganizării vechiului azil pentru copiii găsiţi „Alinarea”. De asemenea, a făcut parte din Consiliul Comunal al oraşului Galaţi (1919). A murit la doar 44 de ani, pe 18 martie 1921, la Sanatoriul din Sibiu, fiind înmormântată la Galați, în același loc de veci în care va fi înmormântat și soțul ei, 9 ani mai târziu.

Traducător pasionat din lirica unor poeți precum Charles Baudelaire, Victor Hugo, Paul Verlaine, Sully Prudhomme și Alfred de Musset, C. Z. Buzdugan s-a dedicat, începând din anul 1925, unei munci titanice: traducerea integrală în versuri a Divinei Comedii, sacrificându-și în acest scop cariera de avocat.

Singurătatea provocată de dispariţia soţiei în 1921 şi boala în urma căreia îşi pierduse cu totul vederea, Constantin Z. Buzdugan le-a suportat până în preajma Crăciunului anului 1930, când „avea să facă gestul tragic care a însemnat în acelaşi timp, o palmă pe obrazul societăţii noastre indiferente” (I. Argintescu), punându-și capăt zilelor. La această decizie a contribuit și zbaterea pentru supraviețuirea zilnică, lipsa de sprijin din partea breslei avocaților și a comunitții locale, pentru care făcuse atâtea.

Vestea sfârșitului tragic a lui C. Z. Buzdugan a reprezentat pentru câteva zile o știre de senzație în ziarele centrale, care au detaliat circumstanțele în care acesta și-a găsit sfârșitul, precum și ultimele zile dinaintea morții sale. De asemenea, în presa vremii, a fost descrisă ceremonia funerară și discursurile susținute în capela Cimitirului Eternitatea, la înmormântarea acestuia, care a avut loc pe 26 decembrie 1930.

La înmormântare au fost prezenți, printre alții, fiica acestuia, Cornelia Buzdugan, profesoară în Cluj, precum și personalități ale Galațiului: avocații Nicolae Lenguceanu, Emil Codreanu, Nicu Calavre, Grigore Mihăilescu, Ionel Măgură, Sterian Tașcă; profesorii Grigore Mihail Cotlaru, Iosif Gheringher, Alexandru Zaharia (directorul Școlii Comerciale Superioare), Anton Andrei (directorul Liceului „V. Alecsandri”); George P. Scheianu (prim-președintele Tribunalului Covurlui), magistratul Garabet Aburel, preotul econom Constantin Beldie, doctorul Nicolae Alexandrescu.

Avocatul Sterian Tașcă, în discursul său, l-a caracterizat pe C. Z. Buzdugan ca pe un „avocat și publicist distins, luptător de elită în câmpul politicii sociale, veșnic inițiator în opere de binefacere iar pe deasupra cântăreț-versificator al frumuseților naturii. Doi ani de-a rândul s-a trudit să pătrundă filozofia lui Dante, traducând versurile acestuia și în limba maternă pe care a iubit-o ca pe sufletul său. Mândria și noblețea firii sale nu permiteau cerșetoria milei, sentiment care totuși el a știut să-l împrăștie în viață cu atâta mărinimie. Eternă să-ți fie amintirea!”.

Profesorul Grigore Mihail Cotlaru l-a numit „Cel mai bun traducător al lui Dante”, precizând: „a trecut prin lume, neînțeles și străin. S-a sinucis de mizerie! N-a murit pentru că și-a pierdut lumina ochilor, ci pentru că n-a mai putut îndura ticăloșiile de pe pământ. A fost lăsat să îndure mizeria și a fost lipsit de pâinea cea de toate zilele. Este o palmă pentru fețele de toval a celor care au trebuit și au avut posibilitatea să-l ajute și totuși nu l-au ajutat. Buzdugan, prin gestul său ne-a dat un avertisment. Pentru acei care fac astăzi paradă la înmormântarea lui și în viață l-au nesocotit, este o lecție!”

Preotul Constantin Beldie a subliniat prietenia ce-l lega de marele dispărut, afirmând: „Buzdugan nu a fost un fiu scoborât din cerul Olimpului, cu hârsob aurit, ci a fost un fiu de cântăreț necăjit, care n-a avut sălaș toată viața lui. Fiul a fost, ca și tatăl său, un pribeag și un necăjit. A fost în primul rând ziarist… Buzdugan a fost și poet. Nicolae Iorga a scris prefața pentru opera sa de suflet, traducerea Divinei comedii a lui Dante, ce constituie o elogioasă și sinceră apreciere a traducătorului ce a putut să dea literaturii românești un dar neprețuit”.

Dorința lui C. Z. Buzdugan , aceea de a „scoate o serie de poezie modernă”, nu s-a realizat, deoarece cele șapte volume de traduceri, lăsate în manuscris, s-au rătăcit. Abia în anul 1942, la 12 ani de la moartea sa, fiica sa Cornelia Buzdugan-Haşeganu, a editat, in memoriam un volum „Baudelaire” plasându-l astfel printre cei mai buni interpreţi ai poetului francez, în timp ce Geo Dumitrescu statua: „C.Z. Buzdugan este, de fapt, primul traducător, sistematic, al lui Baudelaire”. Tot fiica sa va tipări, în revista „România tânâră” (1942-1943), o parte a poemului „Infernul” (până la cântul VIII).

 

Unele dintre versurile sale le mai auzim și astăzi, poate fără să știm, chiar și pe muzică, un exemplu fiind melodia „Clopote de Paști” a cantautorului Nicu Alifantis, pusă pe versurile lui Constantin Z. Buzdugan.

La mormântul celui al cărui nume a fost deja uitat, „un nume care evocă o tragedie şi în acelaşi timp, o veşnică mustrare pentru noi toţi, prea egoişti, prea grăbiţi, prea indiferenţi faţă de o atât de rară sensibilitate”, cum afirma profesorul și publicistul Ion Argintescu, s-ar potrivi ca epitaf poate chiar versurile sale:

„Noapte bună, noapte bună, umbre şi vedenii /Cari aţi înflorit pustiul năzuinţii grele:

Eu mă duc din nou în pacea vastă, de milenii / Noapte bună, noapte bună, versurile mele!”

(C. Toporaș)

Surse: Camelia Toporaș, Irimia Rocsana, Badea Otilia, Tena Bezman, Oameni în memoria Galaţiului : aniversări 2010, Galaţi, Axis Libri, 2011; Dimineața, an. 24, nr. 8625, 24 dec. 1930; Dimineața, an. 24, nr. 8627, 29 dec. 1930; Universul, an. 48, nr. 323, 24 dec. 1930