Destine gălățene: Emil Scarlat Skeletti – maestru al canțonetei napolitane

Emil Scarlat Skeletti s-a născut şi a copilărit la Galaţi. A făcut parte dintr-o dintr-o veche familie elenă, familia Skeletti/Scheletti, care în perioada monarhiei austro-ungare a devenit un nume de referință în istoria României, mândrindu-se cu personalități remarcabile. Familia din care provenea Emil Scarlat Skeletti era o familie de … generali. Tatăl său, Scarlat Skeletti, general de divizie (infanterie) a participat la Războiul de Independenţă (1877-1878); fratele cel mare, Teodor Skeletti, a fost general de infanterie; al doilea frate, Mihail Skeletti, a ajuns general de artilerie; Emil Skeletti, muzicianul, s-a pensionat ca general de cavalerie; fratele cel mai vârstnic, Anton Skeletti, locotenent de roşiori, ar fi ajuns tot general dacă nu ar fi murit de tânăr. Gheorghe Skeletti, unchiul lui Emil, vestitul compozitor al melodiei „Ce te legeni, codrule” a fost colonel la Iaşi.

În notele autobiografice Emil Scarlat Skeletti mărturisea că „primul cerc artistic l-am frecventat chiar în casa părintească din Galaţi”, acolo unde a şi învăţat să cânte, la „pianul cumpărat de tatăl lui, pe când Emil era copil”, un pian cu coadă marca Bechstein, care l-a însoţit apoi peste tot pe unde l-a purtat viaţa şi pe care a compus canţonetele care i-au adus faima.

Emil Skeletti, care stăpânea la perfecţie limbile germană, franceză şi italiană, şi era „foarte cult, sportiv, fiind cavalerist, mare călăreţ”, a fost numit în funcţia de aghiotant regal al Regelui Ferdinand, funcţie în care a rămas peste termenul de patru ani de zile, cât dura în mod normal un astfel de mandat. După moartea Regelui Ferdinand, începând cu anul 1932, Emil Skeletti s-a stabilit la Roma, în calitate de ataşat militar, acolo unde a rămas timp de opt ani, integrându-se în lumea artistică şi în cercul pasionaţilor de muzică, şi unde şi-a descoperit acel „temperament de artist autentic napolitan”.

În presa italiană a vremii, Emil Skeletti era apreciat ca cel care „a realizat o serie de lucrări miniaturale vocale de rară spontaneitate şi originalitate”, fiind remarcat ineditul compoziţiilor sale:

„Este un fapt de-a dreptul emoţionant ca un oficial străin, trimis în misiune în Italia, să devină, în numai câţiva ani, un italian de asemenea sentiment şi sensibilitate, încât să fie capabil să scrie o serie de canţonete napoletane care să amintească de epoca de aur a melodiei partenopiene a neîntrecuţilor Mario Costa şi De Curtis”.

Domenico Furnò, prefaţatorul albumului de partituri scos la Napoli își exprima uimirea față de naționalitatea lui Skeletti. El afirma: „Skeletti e napolitan? M-aș fi îndoit, dacă nu aș fi văzut cu ochii mei actul său de naștere. Pare – într-adevăr – imposibil ca el să fie român.”

În fața acestei dileme, Domenico Furnò conchidea: „Ei bine, dacă orașul nostru nu-l poate număra printre locuitorii săi, cum atât de bucuros ar face-o, totuși Napoli oferă din toată inima lui Emil Skeletti, care atât de admirabil i-a cântat frumusețea, acea cetățenie spirituală la care dragostea îi dă dreptul.”

În articolul „Un general de cavalerie român, maestru al canțonetei napolitane” (Almanahul Oștirii,1988), autorul, criticul muzical Viorel Cosma se întreba: „Cine a fost compozitorul – aproape necunoscut – în propria-i patrie? De ce a rămas până azi în umbra nemeritatului anonimat artistic?

Răspunsul pare simplu: haina militară pe care a purtat-o toată viaţa l-a obligat pe compozitor să trăiască departe de breasla muzicienilor, să se ascundă sub pseudonim, deşi a fost membru activ atât în vechea Societate a Compozitorilor Români, cât şi în Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor. Se mai adaugă o nejustificată modestie profesională datorată faptului că până la sfârşitul vieţii (1969) a rămas un autodidact în muzică.”

Melodiile sale au fost interpretate de mari cântăreţi români, piesele fiind difuzate inclusiv la Radiodifuziunea Română, în timp ce muzicologii autohtoni, şi nu numai, l-au încadrat în categoria compozitorilor napolitani, reprezentativi pentru acest gen muzical.

Cele două albume de partituri pe care le-a dat tiparului, „Zece cântece napolitane” şi „Cântece napolitane”, unul editat la Napoli, celălalt în ţară, se alătură numeroaselor piese corale şi vocale, compoziţiilor pentru pian şi voce rămase unele doar în memoria arhivelor sau pe discurile de vinil înregistrate de interpreţii români Ion Piso, Ion Stoian, Valentin Teodorian, care redau şi astăzi din sentimentele şi pasiunea pe care Emil Skeletti le-a pus în creaţiile sale.

Muzica compozitorului Emil Skeletti mai răsună şi astăzi în săli de audiţii, fiind inclusă în programul unor manifestări, cum ar fi cele dedicate relaţiilor româno-italiene.

(T. Bezman)