Galațiul, oraș cu o viață culturală intensă, a dat numeroase personalități scenei românești.
Una dintre acestea a fost actorul de teatru și film Ion Anastasiad, cunoscut și sub numele de „Puiu” Anastasiad.
Deși mai puțin cunoscut astăzi publicului larg, cariera sa s-a desfășurat în principal în Capitală. Pentru mulți, a rămas doar un nume pe afișele Teatrului Național din București și în distribuțiile unor filme.
Un articol publicat în anul 1930, în paginile revistei Realitatea Ilustrată, a adus în atenție o mărturie personală a actorului, în care acesta povestea despre adolescența petrecută la Galați, orașul său natal. Confesiunea oferea un detaliu biografic prețios: aici, pe malul Dunării, au fost puse primele cărămizi ale destinului său artistic.
Actorul rememora cum, adolescent fiind, obișnuia să meargă alături de colegii de liceu la spectacole, chiar și atunci când nu aveau bani de bilet. Într-o zi, la Galați se anunțase sosirea unei companii de operă conduse de Demetrescu de Sylva, care prezenta Tosca. Tinerii se tot învârteau în jurul teatrului, căutând un mijloc de a intra:
Pe când „ne chibzuiam noi aşa, ne pomenim cu unul, probabil regisorul, că ne pofteşte pe scenă să facem figuraţie, promiţându-ne că ne va plăti câte 200 de bani fiecăruia. Eu am fost îmbrăcat în costum de preot, şi, la finalul unui act, trebuia să fac semnul crucii. Mă simţeam tare prost, cu peruca pe cap, mai ales că era o căldură insuportabilă pe scenă. Cum începuse să mă mănânce grozav capul şi, gândindu-mă că perucile şi hainele trupei nu sunt tocmai curate, am scos binişor capul din perucă, am aruncat hainele într-un colţ şi, nevăzut de nimeni, am fugit în stradă, lăsând finalul actului fără popă. În drum spre casă, mi s-au agăţat pantalonii de o sârmă ghimpată, şi a doua zi a trebuit ca primii bani pe care i-am câştigat în teatru să-i plătesc croitorului, ca să-mi repare pantalonii. Mai târziu, camaradul meu de azi, [Dem.] Psatta, neavând în timpul războiului bani şi nici actori, m-a învăţat un rol cu care am cutreierat satele şi, de pe urma căruia, m-am făcut actor.”
În anii care au urmat, Ion Anastasiad a devenit un nume cunoscut al scenei din București, între anii ’30 și ’60, jucând la Teatrul Național București, la Teatrul Modern, la Teatrul „Ventura” sau în diverse spectacole ale Operei Române.
A colaborat cu regizori precum Sică Alexandrescu, Soare Z. Soare și Ion Șahighian, apărând în spectacole ca Locțiitorul (1930), Ploaia de aur (1934), Noaptea de 13 (1937), Omul și masca (1937), Vlaicu Vodă (1941), Într-o vară la moșie (1942), Fedora (1947), Romeo și Julieta (1948), Minerii (1949), Nepotul domnului prefect (1950), Casa cu storurile trase (1950), Matei Millo (1953), Regele Lear (1955), Surorile Boga (1959), Titanic vals (1960), Eminescu (1964) și multe, multe altele.
Cariera sa s-a extins și în cinematografie, cu apariții în State la București / Alcazar (1934) – un scurtmetraj considerat astăzi „film pierdut” – și în filmul artistic Darclée (1960).
„Puiu” Anastasiad, societar al Teatrului Național, a fost un actor cu farmec personal, spirit boem și un talent autentic, pe care publicul îl răsplătea de fiecare dată cu aplauze generoase.
Carisma sa pe scenă, umorul fin și capacitatea de a da viață unor personaje variate i-au câștigat respectul colegilor și aprecierea criticii.
După o carieră ce s-a întins pe mai bine de trei decenii, a murit la sfârșitul lunii august 1974, lăsând în urmă amintirea unui artist devotat teatrului românesc.
(Tena Bezman)
