La sfârșitul secolului XIX, industria textilă din România era slab dezvoltată. Țesutul pânzei era mai mult o ocupație casnică, pe care o practicau cu preponderență femeile din mediul rural, în perioada anotimpului rece, prelucrând pe războiul de țesut ceea ce cultivau în perioada verii, adică in şi cânepă.
Primele războaie mecanice de țesut lâna și bumbacul au intrat în țară abia în a doua jumătate a secolului XIX, astfel că mare parte a țesăturilor necesare erau importate, doar cca 12% din necesar fiind produs în țară. Țesătoriile de bumbac din București asigurau cca 40% din producția de bumbac, restul producției fiind împărțit de orașele Timișoara, Lugoj, Arad, Galați și Iași.
Deci Galațiul era în topul industriei textile românești, astfel că nu este o surpriză faptul că prima fabrică de țesătorie mecanică din oraș a fost înființată încă din anul 1897, sub numele M. Apostolide & P. Morfi.
Fabrica era situată pe strada Elena Doamna nr. 2, unde ocupa 320 metri pătrați, în zona în care astăzi se află campusul studențesc, așa cum se poate observa și dintr-o hartă din acea perioadă.
Țesătoria nu era prima afacere pe care o deținuse Apostolide în Galați. Experiența sa antreprenorială a căpătat-o conducând inițial o distilerie de alcool şi o fabrică de lichioruri, tot în Galați.
Prin înființarea fabricii textile, patronul, Mihai Apostolide, își propusese să reînvie industria pânzei clasice, pentru care interesul scăzuse în țară, odată cu importul bumbacului. În țesătoria pe care a înființat-o, după ce s-a documentat mai întâi vizitând fabrici de profil atât din Germania şi din Anglia, cât și din țară, Apostolide producea atât pânză obișnuită, pentru lenjerie, cât și o pânză de calitate superioară, fină, din bumbac şi din in.
În fabrică lucrau în principal femei, în număr de cca 50-60, care proveneau din mahalalele orașului Galați, în special din cartierul Lozoveni, fiind plătite cu 1-2 lei pe zi pentru 50 de metri de pânză produsă. Printre bărbații care lucrau în fabrică se număra un mecanic, care se ocupa de întreținerea motorului și a atelierului de fierărie în care se realizau reparațiile necesare, doi maiștri, precum și cei care se ocupau de operațiunile de expediţie și de ambalare.
În „Tabloul general de clasificare a stabilimentelor industriale mari, mijlocii și mici” din anul 1902, fabrica de țesătorie Apostolide&Morfi apare prima în lista țesătoriilor de pânză din țară, în cadrul industriei textile, ceea ce relevă importanța acesteia în ansamblul acestei ramuri a industriei românești. Cu toate acestea, inițiativa întreprinzătorului Apostolide nu a fost lipsită de provocări, de-a lungul timpului fabrica și patronul acesteia fiind de mai multe ori în pragul falimentului.
Și dacă ne punem întrebarea cum erau susținuți micii industriași în acea perioadă, știm că în anul 1928 fabrica lui Apostolide, care se mutase pe str. Virgil Poenaru nr. 16-18 (strada Basarabiei de astăzi) era una dintre beneficiarele legii pentru încurajarea industriei naționale, care acorda o seamă de înlesniri, precum: scutirea de vamă pentru mașini, părți de mașini și accesorii pentru țesătorie și reduceri pentru transportul pe calea ferată (conform Monitorului Oficial nr. 227 din 12 oct. 1928).
Mare parte din materia primă necesară producției fabricii lui Apostolide era constituită din bumbac filat, adus din Anglia și din Italia, respectiv din in filat, adus din Belgia și din Anglia. Pentru necunoscători, filarea presupunea întinderea, pieptănarea și răsucirea fibrelor naturale pentru a le transforma într-un fir continuu, rezistent și flexibil, care ulterior este țesut.Imagine cu titlu de exemplificare dintr-o țesătorie din Anglia ce păstrează vechile utilaje (https://www.youtube.com/watch?v=i3O7LzaTEtQ)
Mașinile folosite în fabrica gălățeană erau, de asemenea, importate din Anglia, și acestea funcționau fie prin puterea aburului (în număr de 15), fie acționate cu piciorul (în număr de 30).
Era folosit un urzitor mare, de asemenea sistem englezesc, acționat prin puterea aburului, care producea zilnic urzeală, precum și aparate de depănat, de înşirat firele pe suveici, de făcut suluri etc.
Fabrica producea anual o cantitate de aproape 400.000 metri liniari de pânză de bumbac şi de in, stofe uşoare de bumbac, pânză naţională, imitații de pânză italiană şi engleză, stofe uşoare de lână, pânzeturi de lână, precum și pânza albastră, produsă la început în Italia, extrem de căutată, fiind cumpărată în special de pescari.
Produsele fabricii gălățene erau comercializate atât în magazinele din oraș, cât și în sate, dar principalul beneficiar al producției era Ministerul de Război, pânza fiind folosită pentru îmbrăcămintea armatei române.
În ce privește condițiile de muncă ale angajatelor, acestea nu erau deloc ușoare, într-un raport de igienă din anul 1907, când fabrica se afla încă pe str. Elena Doamna, lucrurile fiind prezentate cât se poate de tranșant: „Acest local suferă de aceleaşi lipsuri, semnalate la cea mai mare parte din fabrici: local impropriu, fără lumină suficientă, fără ventilaţie, nu se dă cea mai mică atenţie la curățenie, şi ştiut e pericolul la care expune lucrătorii această industrie prin pulberile vegetale, firele de cânepă, in sau bumbac ce se întrebuințează, pulberi care plutesc în aer odată cu praful pus în mişcare de aparatele de învârtit, de răsucit bumbacul. Consultând statisticile ştiințifice am găsit că țesătorii dau un procent destul de ridicat, cam de 25 de tuberculoşi la 100 de bolnavi. A lăsa în voia întâmplării şi la nepăsarea fabricantului, soarta şi sănătatea celor 20-25 de lucrătoare care muncesc aici, ar fi o crimă. Mă mărginesc însă a o semnala numai” menționa Nicolae Stavrescu, medicul șef al orașului Galați în acea perioadă.
Maria Apostolide și Mihail Apostolide, cu domiciliul în str. Zimbrului nr. 14 (numele purtat ulterior de str. Virgil Poenaru), colț cu str. Grădina Veche, se confruntau în anul 1915 cu o profundă criză financiară, ca urmare a creditului luat pentru susținerea funcționării țesătoriei. Ca urmare familia Apostolide era executată silit, bunurile aflate sub ipotecă fiind supuse licitației, pentru recuperarea și plata creditorilor. Printre acestea se număra locuința de pe str. Zimbrului colț cu Grădina Veche, alături de clădirea ce servea ca atelier de țesătorie și o clădire chiar pe colț, cu prăvălie. Situația se repeta în anul 1931.
Familia mai deținea o casă cu două etaje și magazin la parter pe strada Sf. Apostoli nr. 81 (ulterior nr. 68), probabil casa bunicilor lui Mihai Apostolide, având în vedere că bunicul se număra printre primii ctitori ai bisericii Sf. Apostoli.
Cu toate greutățile apărute, țesătoria a continuat să funcționeze până în pragul celui de-al Doilea Război Mondial și chiar și după aceea. În anul 1922, fabrica producea până la 1.500 metri pânză america, în decurs de 8 ore, având la acea dată un număr de 40 de războaie mecanice de țesut și patru maşini de depănat şi urzit, acţionate de un motor cu aburi de 15 CP.
În anul 1931, apoi în 1933, dificultățile financiare ale țesătoriei erau semnalate din nou în paginile Monitorului Oficial, Tribunalul Comercial convocând creditorii fabricii de tricotaje a lui Mihai Apostolide pentru a încheia un acord în vederea evitării intrării în insolvență și pentru redresarea financiară a fabricii.
În anul 1934, în Monitorul Oficial apare anunțul licitației publice a terenului din Str. Virgil Poenaru nr. 18, în urma neplății impozitului datorat către stat de Mihail Apostolide în perioada 1929-1933 și a ipotecilor pe locul respectiv, ce consta dintr-un corp de case cu 14 camere, etaj și trei dependințe construite pe un teren de 450 metri pătrați, din care clădirea ocupa 15 metri pătrați.
În anul 1935 țesătoria avea autorizație de import de bumbac din Austria și Italia, firma continuând să existe şi în perioada 1936-1938.
În ce privește casa de pe strada Zimbrului a continuat să fie locuința familiei Apostolide, acolo apărând ulterior, în diverse anuare locale, inclusiv în „Anuarul orașului Galați pe anii 1936-1938”, locuința fiului lui Mihail Apostolide, inginerul Constantin Apostolide.
Mihai Apostolide, care se trăgea dintr-o veche familie de negustori gălățeni, patronul celei mai vechi țesătorii din Galați, figură cunoscută și îndrăgită în urbea gălățeană, dovadă stând și numele sub care era cel mai adesea apelat, acela de moș Mihalache, a murit în iunie 1937, ziarul gălățean Steaua Presei Românești anunțând trista veste chiar pe prima pagină a ediției din 27 iunie:
„Un om, deși înaintat în vârstă și totuși cu o inimă încă tânără și sănătoasă, a trecut în lumea celor drepți. Mihai Apostolide făcea parte din falanga oamenilor cu judecată sănătoasā și care n’au avut alt crez decât cinstea. Prin finețea lui, prin bunătatea lui sufletească, prin inteligența lui, prin firea lui integră, prin iubirea lui pentru concetățeni, prin respectul lui către Țară și prin voința tenace a știut să se facă iubit. […] Moș Mihalache, venerabilă și populară figură a Galațiului, era caracterizat ca un om bun și blând, lipsit de patimi și slăbiciuni. Dar avea o pasiune, pe care a transmis-o fiului său, inginerul Constantin C. Apostolide, șef al atelierelor C. F. R.”.
Pe piatra funerară din Cimitirul Eternitatea, putem descoperi și astăzi imaginea lui Mihai Apostolide, alături de cele ale soției Maria Apostolide (d. 1939) și a fiicei lor, Eugenia Elena Apostolide (1902-1925), stinsă prematur din viață.
În ce îl privește pe fiul său, Constantin Apostolide, cel căruia îi transmisese pasiunea pentru mărcile poștale, acesta se născuse pe 12 octombrie 1900, în Galați, și urmase studii de inginerie la Politehnica din București, finalizate în anul 1923. Membru al Societății Politehnice din 1927, Constantin Apostolide era, asemenea tatălui său, un împătimit filatelist, moștenind de la acesta, la împlinirea vârstei de 10 ani, o colecție extrem de valoroasă de timbre, în două albume de colecție Richard Senf and Schaubek, celebre cataloage, editate la sfârșitul secolului al XIX-lea de către filatelistul german Richard Senf .
Cunoscut în branșa filateliștilor din întreaga țară, posesor al vestitului „Cap de Bour”, Constantin Apostolide participa frecvent la expozițiile filatelice din țară și era cunoscut pentru faptul că avea, în locuința de pe str. Zimbrului, o cameră dedicată în exclusivitate colecției sale de timbre.
Pe lângă funcția de inginer și șef al Atelierelor C.F.R., Constantin Apostolide a fost pentru o perioadă și director al Școlii de Meserii de pe lângă atelierele CFR Galați .
Și pentru a încheia povestea țesătoriei Apostolide, menționăm că în anul 1941 se mai făcea încă referire la aceasta în paginile Monitorului Oficial, pentru ca în anul 1948 aceasta să fie naționalizată, alături de toate întreprinderile particulare care nu se aflau în proprietatea statului, prin Legea nr. 119 din 11 iunie, Țesătoriei „M. Apostolide” din Galați fiindu-i schimbată denumirea în Țesătoria de bumbac „Eroul”.
(Camelia Toporaș)
Surse: Anchete industriale, Galați, Editura Tipografiei Tim. Nebuneli, 1901; G. Codreanu, Monografia fabricelor din Galați, Galați, Tipografia Nouă T. C. Dimitriade, 1908; Teodor Iordache, Albumul Galaților, Galați, Tipografia „Bucovina”, 1936; Gh. N. Munteanu-Bârlad, Galații, Galați, Editura Autorului, 1927; Radu Volbură, Anuarul orașului Galați și județului Covurlui, 1936-1938; Tudose Tatu, Istoria trudită a frabricilor uitate, Galați, 2008; Monitorul Oficial (13 mart. 1915, 24 sept. 1927, 12 oct. 1928, 10 oct. 1931, 30 dec. 1931, 14 febr. 1933, 15 dec. 1934); Steaua Presei Românești, an. 7, nr. 12, 27 iun. 1937; Cotidianul, 6 dec. 1995; Tabloul general de clasificare a stabilimentelor industriale mari, mijlocii și mici, 1902; N. Stavrescu, Raport general de hygienă al orașului Galați pe anul 1907, Galați, Stabilimentul Grafic „Moldova”, 1908; Viața sindicală, aug. 1948.