Grigore Ventura a fost o autoritate în cercurile literare și artistice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
S-a născut la Galaţi, la 26 iunie 1840, fiind fiul lui Constantin Ventura şi al Sultanei Rosetti-Bibica. Formarea sa juridică, licențiat în drept al Universității din Berlin, nu l-a împiedicat să se dedice activităților artistice și jurnalistice, domenii în care a lăsat o amprentă durabilă.
Stabilit ulterior la București, timp de aproape patru decenii a publicat în L’Indépendence roumaine, Timpul, L’Orient, Revista literară, Românul, Adevărul, Epoca, Națiunea, Revista idealistă etc.
A fost primul titular al Catedrei de istorie a muzicii a Conservatorului din București (1883 și 1889):
„Cronicarul Gr. Ventura a urmărit cu perseverență viața muzicală. Îl atrăgeau reprezentațiile de operă, concertele simfonice și de cameră, prioritate având recitalurile de pian, instrumentale. Sesizând elementul nou ce apărea în peisajul muzical a fost printre primii care au salutat cu entuziasm apariția lui George Enescu, în care vedea un astru de primă mărime.”
Minte ageră, spirit drept și intransigent, Grigore Ventura a întreținut relații cordiale cu mari personalități ale epocii, precum Barbu Șt. Delavrancea, Mihail Kogălniceanu, I. L. Caragiale și George Coșbuc.
Cunoscut ca un critic muzical acut și un susținător al autenticității tradițiilor românești, Gr. Ventura s-a implicat în diverse domenii ale culturii, de la muzică la istoriografie. Preocupările sale istoriografice s-au concretizat în traducerea și publicarea, în anul 1900, a lucrării „Istoria muzicii în Italia, Germania și Franța de la începuturile creștinismului până în zilele noastre” de Franz Brendel, cu o prefață semnată de D. G. Kiriac.
Posesor al unei vaste culturi muzicale și al unei înțelegeri profunde a muzicii ca fenomen cultural și social, Grigore Ventura a fost un susținător al creării unei muzici naționale autentice, inspirate din tradițiile populare. O temă constantă în articolele și conferințele sale era legată de muzica românească, pe care „o visa ridicându-se din solul fertil al folclorului tradițional” afirmând:
„De un veac mă lupt, prin grai și prin scris, pentru a convinge muzicanții noștri că avem o comoară nesecată de teme originale în muzica noastră populară și că trebuie să ne folosim de ea pentru a crea o muzică națională a culturii românești.”
A fost pianist şi compozitor de talent, însă domeniul în care Gr. Ventura s-a simțit cu adevărat împlinit a fost teatrul, despre care mărturisea, în prefața primului volum „Teatru”:
„Când ajunge la pragul bătrâneții, fiecare se gândește la ceea ce lasă în urma sa. Eu n-am altă avere decât condeiul meu; m-am gândit, dar, să adun într-un mănunchi scrierile mele teatrale. Poate că ele îmi vor asigura un locușor în literatura noastră.”
Printre piesele sale se numără „Curcanii” (prezentată prima dată în orașul Galați), „Cămătarul”, „Copila din flori”, „Lumea mare”, „O căsătorie în lumea mare”, „Prejudecăți”, „Traian și Andrada” (scrisă în colaborare cu actorul Vasile Leonescu).
Ventura în viziunea lui Jiquidi
Contemporanii săi au remarcat ușurința cu care își redacta articolele, fie în română, fie într-o franceză sau germană impecabilă, în calitate de corespondent pentru publicații străine. Se spunea despre el că putea lucra fără dificultate chiar și în mijlocul unei atmosfere zgomotoase, izolându-se mental de mediul înconjurător. Spiritul său creativ și personalitatea sa expansivă au fost surprinse de caricaturistul [Constantin] Jiquidi, în publicația Foaia populară, care l-a reprezentat transformându-se dintr-o căpățână de zahăr într-o sursă de replici tăioase. Această imagine metaforică sugera că Ventura putea trece cu ușurință de la crearea unor opere „dulci ca mierea” – romanțele și valsurile sale – la articole polemice pline de sarcasm și ironie, îndreptate împotriva adversarilor săi politici și publicistici.
Fire veselă și binevoitoare în tinerețe, Grigore Ventura a devenit, sub presiunea necazurilor, mai nervos și mai aprig în atitudine.
Un alt contemporan cu Grigore Ventura, actorul Constantin I. Nottara, în discursul funebru amintea:
„Ca poet a făcut să vibreze în sufletul bărbaților iubire, duioșie şi patriotism; ca ziarist a luminat atâtea minţi, a dat soluţie la atâtea enigme sociale şi politice, ca cronicar a scos în evidenţă talente de scriitori, de oratori politici, de compozitori, de actori şi de cântăreţi ; ca muzicant-compozitor a alinat, a înălţat şi a reînviat atâtea suferinţe pătimaşe şi descurajate, cu valsurile, romanţele şi horile lui; ca pianist a făcut să răscolească în suflete amintiri şi râvne, iubire şi înduioşare; ca dramaturg a zugrăvit moravuri sociale, patimi încâlcite, eroismul războinic ; ca advocat a făcut să triumfe la bară nevinovăţia apăsată; ca conferenţiar a tratat chestiuni filozofice şi literare cu graiul său cald şi cu vorba-i plină de humor; ca profesor a făcut ca prelegerile sale documentate să intereseze pe şcolari şi să-1 simpatizeze. […] Cât pentru noi, artiştii teatrului naţional, cari am fost zilnic în contact cu Gr. Ventura, fie ca membru în comitetul teatral, fie ca autor dramatic, suntem pătrunşi de admiraţie faţă cu opera lui de producţie teatrală ...”
Dispariția sa, la 11 iulie 1909, a însemnat pierderea unui „enciclopedist” și a unei figuri reprezentative a intelectualității românești, parte a unei generații de oameni de cultură „care pare să fi dispărut cu totul”.
(Tena Bezman)
