În anul 1944, din cauza legilor antisemite ale vremii, scriitorul Mihail Sebastian nu avea voie să își treacă numele pe afișele. Pentru a salva premiera piesei „Steaua fără nume”, echipa de producție a inventat un autor fictiv. S-a susținut oficial că textul aparținea unui profesor necunoscut din Galați, pe nume Victor Mincu. Deși profesorul gălățean nu a fost real, Galațiul a rămas legat pentru totdeauna de marea capodoperă prin actrița Nora Piacentini, născută la Dunăre, cea care a dat viață magistral, pentru prima dată în istorie, personajului Domnișoara Cucu.
Născută la 30 aprilie 1903, fiica lui Alois și Amaliei Piacentini, Nora a avut un parcurs demn de scenariul unui film:
„A ajuns în teatru printr-o fugă… Nu e vorba de o fugă în sol major sau în si minor, ci de o fugă de acasă, act pe care l-a comis atunci când a văzut moartea! Da, moartea… dar era Moartea civilă, în care juca maestrul Manolescu, cu prilejul unui turneu la Galați”.
Impactul emoțional a fost atât de puternic, încât tânăra a decis să părăsească orașul natal pentru a-și urma visul. Ajunsă la București, s-a înscris la Conservatorul de Artă Dramatică, unde a avut șansa de a studia sub îndrumarea lui Constantin Nottara.
În anul 1925 a debutat pe scena Teatrului Popular, în piesa „Școala femeilor” de Molière, interpretând rolul Agnes. Presa vremii a relatat în paginile sale prestația tinerei artiste. Ziarul Dimineața scria:
„O revelaţie pentru noi, a fost d-na Nora Piacentini. Avem în sfârşit o ingenuă cum de ani de zile nu ne-a mai fost dat să vedem. Cu o candidă înfăţişare, un glas feciorelnic şi intonaţii naive fireşti, (nu prefăcute cum e în obicei pentru circumstanţă), cu o admirabilă dicţiune şi un debit fericit, d-na Piacentini a avut un debut care aminteşte începuturile de carieră ale marilor actori.”
A fost momentul care i-a deschis porțile afirmării și a confirmat apariția unei actrițe cu totul speciale. S-a făcut remarcată pe scenele bucureștene de la Teatrul Regina Maria, Comedia, Sărindar (devenit ulterior „Maria Filotti”) și Teatrul Vesel, dar și în numeroase turnee prin țară.
Un portret al actriței a fost realizat de F. O. Fosian în „87 artiști bucureșteni de teatru, operă și revistă”, unde este descrisă ca: „întruchiparea în carne și oase a celebrei vedete a desenului animat Betty Boop… În plus, un farmec personal, un haz copios, o actriță care posedă la superlativ arta de a amuza spectatorii.
O apariție de ghiduș, zvăpăiată, de ștrengăriță, de drac împielițat… De la cocotele pe care le-a interpretat la Teatrul Vesel, a parcurs etape grele, pe care le-a învins cu succes. Și nici că se poate altfel dacă ținem seama de darurile scenice cu care a înzestrat-o natura, daruri valorificate în lumina rampei și puse exclusiv în slujba genului comic pe care-l reprezintă chipul ei șăgalnic.”
O perioadă importantă din cariera și viața sa a fost scrisă alături de marele Nicolae Stroe. Dincolo de colaborarea profesională, cei doi au fost căsătoriți, această legătură facilitându-i Norei colaborări de excepție cu faimosul și extrem de popularul cuplu umoristic Stroe și Vasilache.
Nora Piacentini cu celebrul cuplu Stroe și Vasilache (1938)
Piese precum „Kiki” (pusă în scenă în 1939), „Mărgeluș” (1942) și comedia savuroasă „Pensiunea dragostei” (1943) s-au jucat luni în șir cu casele închise. Sălile arhipline, cronicile entuziaste din ziarele vremii și aplauzele furtunoase de la finalul fiecărei reprezentații au demonstrat faptul că acest chip șăgalnic al Norei devenise un adevărat magnet pentru publicul dornic de teatru de calitate.
Apogeul carierei sale avea să vină însă odată cu scrierea piesei „Steaua fără nume”. Scriitorul Mihail Sebastian a fost impulsionat să așeze textul pe hârtie de entuziasmul vecinilor săi de cartier, actorii Nora Piacentini și Mircea Șeptilici, care formau un cuplu de succes atât pe scenă, cât și în viața reală: „Scrie, că vei fi jucat”, așa l-au îndemnat cei doi.
Câteva luni mai târziu, într-o seară de decembrie, actorii au trecut pragul casei sale și au citit pe nerăsuflate primele două acte. Autorul nota în jurnalul său: „Piesa place. Efect fulgerător. Mare entuziasm.”
Textul a intrat în repetiții sub un pseudonim: Victor Mincu. Regizorul Soare Z. Soare, cel care își asumase răspunderea spectacolului, a creat o întreagă farsă, explicând curioșilor că autorul este un profesor debutant din Galați. Minciuna a prins atât de bine, încât a generat o situație de-a dreptul absurdă.
„S-a plecat în turneu și, ajunși la Galați, toată lumea se aștepta ca Victor Mincu să-i întâmpine la gară pentru a mulțumi viitorilor lui interpreți; dar autorul nu s-a aflat pe peron.”
Radu Beligan, care dorea cu tot dinadinsul să-l întâlnească pe misteriosul Victor Mincu, a luat orașul la pas, căutându-l cu încăpățânare pe la licee și chiar întrebând de el la poliție, fără să bănuiască vreo clipă că persoana pe care o căuta nu există.
La 5 februarie 1944 a avut loc prima repetiție la București a piesei „Steaua fără nume” iar la 1 martie 1944, a avut loc premiera oficială la Teatrul Alhambra, pecetluind definitiv gloria uneia dintre cele mai frumoase comedii din dramaturgia românească.
Spectacolul s-a jucat sub supravegherea tensionată a agenților Siguranței Statului, însă succesul a fost colosal. Alături de Radu Beligan și Mircea Șeptilici, Nora Piacentini a triumfat în rolul Domnișoarei Cucu, punându-și amprenta peste una dintre cele mai frumoase comedii din dramaturgia românească.
La scurt timp după acest succes, la 1 octombrie 1944, Nora Piacentini, Mircea Șeptilici, Nicolae Stroe și Elly Roman au fondat un proiect de suflet: Teatrul Atlantic. Din păcate, actrița nu s-a putut bucura mult timp de această realizare.
La apogeul carierei, în ianuarie 1945, Nora Piacentini s-a stins din viață. În semn de profund omagiu, Teatrul Atlantic a fost redenumit Teatrul „Nora Piacentini”. Vreme de patru ani, până la naționalizarea comunistă, spectacolele s-au jucat acolo cu sălile pline.
Dincolo de zvonuri și ipoteze moartea Norei Piacentini rămâne un mister nerezolvat al lumii artistice.
A rămas însă amintirea unei fete din Galați care a fugit de acasă pentru a deveni una dintre cele mai strălucitoare, șăgalnice și curajoase prezențe ale teatrului românesc interbelic. O stea care s-a stins mult prea devreme, lăsând în urmă o legendă a Bucureștiului de altădată.
(Tena Bezman)