Ce scria Vasile Alexandrescu Urechia în zilele premergătoare Crăciunului anului 1871, în rubrica sa din gazeta bucureșteană Informațiunile?
Bineînțeles, se referea la agitația zilelor de Crăciun, dar și la prăpastia dintre dorințele celor dezavantajați de soartă și ale celor avuți, considerații cu siguranță valabile și astăzi: ce își dorește cel aflat în nevoie, cât de multe cumpără cel care are prea mult. Dar, nu în ultimul rând, aflăm ce cadou le recomanda V. A. Urechia să cumpere celor care dispuneau de mijloace financiare: pânzele pictorului Nicolae Grigorescu, care la acea vreme avea doar 31 de ani și era în plină afirmare artistică. Un cadou pe care aflăm că și-l dorea și pentru el.
Expoziție de tablouri N. Grigorescu de la Ateneu, vizitată de regina Elisabeta (în centru), familia Delavrancea și V.A. Urechia (în stânga)
Dar pentru a nu strica mesajul general al articolului, îl puteți citi aici în continuare, prelucrat în așa fel ca limbajul și grafia vremii să nu afecteze înțelesul și mesajul transmis:
„Iar a început frământarea de minte… Anul nou e ca mâine și, înainte de anul nou, iată Crăciunul a sosit. Ce cadouri vom împărți de anul nou? Ce cadouri vom agăța de ramura verde pentru o soție iubită, pentru un soț adorat, pentru un amic din cei puțini ce mi-au mai rămas?
De multe ori, săracul, preocupat de greul sărbătorilor apropiate, și-a pironit ochiul cugetător asupra acelor fantastice flori schimbătoare cu care viscolul împodobește fereastra bordeiului, acele flori în care o rază a tăciunelui din vatră aruncă diamante strălucitoare, și care l-au făcut să surâdă, să surâdă inconștient sau să spere…
Și pe când săracul întrevede în florile iernii căminul cald ce-i lipsește, copilașii bine îmbrăcați, așa cum își dorește, voioși de fericirea posesiunii unei jucărioare, […] pe când săracul cugetă la mijlocul cu care ar putea să anine o floare mai rară pe tâmpla unei soții iubite, ce face cel bogat?
El aleargă din prăvălie în prăvălie și aruncă prinosul pungii sale, sute de galbeni, pe lucruri multe, dar care de care mai de rău gust… Vedeți în mai toate casele cele bogate, ce colecțiune disparată de bric-à-brac (vechituri, lucruri fără valoare, uzate și demodate)! Sunt cadouri de anul nou! Domnul și doamna s-au întrecut în cheltuieli… dar și în rău gust!
Și cât de puțin ar trebui ca soțul să aducă soției, și soția soțului. Un cadou care să rămână în casă și să treacă la copii, ca obiect de valoare și ca dovadă a educației oferite de părinții lor. Cugetați! N-aveți, o, bogaților, decât să vă opriți un minut în ziua tribulațiunilor voastre de cumpărături, înaintea prăvăliei d-lui Ghebauer din Podul Mogoșoaiei și suntem siguri, alegerea va fi făcută!
Sunt, într-adevăr, la această prăvălie, expuse câteva pânze noi, ieșite din penelul viu al lui Grigorescu, care, în o altă țară, de mai multă educațiune și gust, nu rămâneau nici 24 de ore în mâinile artistului.
Nu știm, nu cunoaștem un cadou mai frumos doamnelor, pentru soțul vostru, ca acele coșuri de fructe, ori ca acea copiliță naivă, frescă, adorabilă, care toarce în mijlocul istețelor ei căprițe!
Nu știm domnilor nimic mai propriu a pune pe pereții salonului unui amic la care țineți, a unei persoane căreia ați ține a-i aduce o deosebită mulțumire, ca una din admirabilele opere ale primului nostru artist-pictor.
Și uite, acum am un sfat de dat în secret. Grăbiți-vă doamnelor și domnilor… căci se poate ca mâine să dea de aceste noi opere un amator de artă ca d. C. Boerescu – care din pânzele lui Grigorescu va face una din cele mai prețioase posesiuni ale magnificului său castel – ori ca d. Catargi, fericitul posesor al Zânei Florilor, pânza lui Grigorescu cea neuitată de lectorii noștri; ori o doamnă cu simțăminte artistice și distinsă ca doamna Veisa, care, suntem siguri, ține mult ca saloanele sale, unde muzica are atâtea sărbători, să strălucească și de arta miraculoasă împrumutată de Grigorescu la serate, ori ca…
Dar de ce să aducem aici atâtea nume onorabile… Mai bine scurt și confidențial vă repet: Grăbiți-vă doamnelor și domnilor să luați în posesie vreuna din noile pânze…
Un Grigorescu spânzurat (agățat) (pardon iubite pictore… cu toate că de vei mai sta mult între noi, iluștrii descendenți ai lui Traian, cam asta ți-e soarta!)… Un tablou al lui Grigorescu spânzurat la căpătâiul meu, iată care ar fi fost visatul de mine cadou de anul nou 1872!”
(V.A.U.)
Surse: Informațiunile, an. 3, nr. 290, 23 dec. 1871.