Ascut tot felul de cuţite, foarfeci sau brice, topoare!
Un tocilar în Bădălan
Astfel își anunța prezența tocilarul care străbătea străzile Galațiului de odinioară. Ce am auzit de la bunici sau părinți, putem vedea astăzi într-o fotografie oferită, în format digital, Bibliotecii Județene „V.A. Urechia” de dna Mioara Slabu, căreia îi mulțumim.
Bineînțeles că nu este vorba de semnificația pe care o are astăzi cuvântul „tocilar”, aceea de a învăța ceva „pe de rost”, mecanic, ci de înțelesul mult mai vechi, acela al persoanei care avea ca ocupație ascuțirea instrumentelor de tăiat cu diverse dispozitive abrazive.
Acest tocilar ambulant, pe care îl vedem, în fotografie, într-o pauză de masă, pe una din străzile cartierului Bădălan, își ducea cu el „atelierul de tocilărie” portabil, imaginea reprezentând astăzi o mărturie palpabilă a poveștilor „din bătrâni”.
Amintirea tocilarului a fost imprimată frumos și în versuri:
Trecea, cândva, un tocilar pe stradă purtând tocila pe un umăr strâmb; avea o mutră blândă de hadâmb și un glas ca un final de serenadă. Cu sculele băgate în carâmb dar cu un colț afară, să se vadă, bătea în porți, la fiece ogradă spre care se-ndrepta cu pas scălâmb. - Ascutem tot... cuțite, foarfeci, brice... Și le-ascuțea, bătrânul tocilar.
(Neculai Chirica, Melancolie, București, Editura „Eminescu”, 1990)
Tocilăria, ca meserie, este aparent, pe cale de dispariție, alături de multe alte meserii tradiționale rătăcite în timp, deși ateliere care poartă o astfel de denumire (sau similară) se mai găsesc pe ici pe colo, în unele colțuri ale țării, iar o căutare pe facebook ar putea să vă surprindă!
„Tocilar! Tocilar!”. Strigătul ce răsuna adesea pe străzile oraşului a rămas astăzi o amintire de demult, deși poate s-ar mai găsi amatori să-l cheme pe „omul cu tocila”, ca să-şi ascută cuţitele sau foarfecile din gospodărie.
Oare vom descoperi și imaginea unui geamgiu ambulant, care străbătea, și acesta, pe vremuri, străzile Galațiului?