Din poveștile Eternității (13) : Destinul familiei Koulpy

Terminăm în această ultimă parte periplul prin istoria familiei gălățene Koulpy, pornit de la piatra de mormând din Cimitirul Eternitatea, după ce am aflat, în primele două episoade, despre începuturile renumitei „familii de cârnățari” și despre avântul afacerii din perioada interbelică.

Ne oprisem la perioada anterioară începerii celui de-al Doilea Război Mondial, în orașul port la Dunăre, în care economia și comerțul înfloriseră, inclusiv datorită faptului că Galațiul era orașul în care își avea sediul Comisia Europeană a Dunării. Oraș în care cea de-a doua generație Koulpy întemeiase o afacere de succes. Produsele de măcelărie ale Fabricii „Fraților Koulpy” de pe strada Morilor se vindeau în cele două magazine din centrul orașului, în Piața Regală nr. 1 și pe str. Traian nr. 30.

Heinrich Koulpy, cel care își folosise cunoștințele acumulate în călătoriile peste hotare în dezvoltarea afacerii gălățene, a avut, alături de soția sa, Olga, patru copii, două fete și doi băieți: Wilhelm (1916), Gertrud (1919), Erna (1921) și Heinrich Gerhard (1925).

Pe Heinrich Koulpy îl putem vedea, alături de soție, în fotografiile de la nunta Ruxandrei Niculescu (Păduraru), contabilă la firma sa și fiica unui angajat de bază al firmei, maistrul Ion Păduraru.

Din povestirile dnei Niculescu, transmise urmașilor, știm că avea o relație extrem de apropiată cu angajații firmei. Participarea la nunta Ruxandrei (Păduraru) Niculescu, fiica angajatului său de nădejde, susține acest fapt, dovadă stând și fotografiile de mai jos, în care apare alături de cei doi miri (fotografii donate de dna Geta Niculescu în cadrul proiectului Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”, Fotografia ta, istoria Galațiului.

De altfel, pe maistrul Ion Păduraru, tatăl miresei, îl regăsim în mai multe fotografii cu personalul firmei Koulpy, la loc de cinste, atât în fotografiile împărtășite de dna Geta Niculescu, cât și în imaginile ce ilustrează articolul dedicat firmei, din Revista Științelor Veterinare.

Din mărturisirile dnei Geta Niculescu, aflăm că a oferit tinerilor miri numeroase cadouri cu acest prilej. De unde și dorința dnei Ruxandra Niculescu, până la sfârșitul vieții sale, de afla destinul urmașilor celui care-i fusese mai mult decât un patron, un prieten de familie.

Heinrich Koulpy sau „Domnul Hani”, cum îi spuneau cei din preajma sa, nu era un simplu comerciant, pentru modernizarea fabricii sale întreținând legături cu firme de specialitate de peste hotare, informându-se cu privire la ultimele noutăți în domeniu în reviste precum Deutsche Fleischerzeitung (Berlin), realizând vizite în S.U.A. și Germania, achiziționând instalații pentru activitatea de măcelărie de peste hotare, de la Compania „Alexanderwerke” și sisteme frigorifice de la Firma „Sümak”, lângă Stuttgart, pentru a înlocui instalațiile vechi. De asemenea, căuta să angajeze cei mai buni specialiști, un exemplu fiind anunțul apărut în anul 1931, în cotidianul transilvănean Siebenburgisch Deutsches Tageblatt, de căutare a unui specialist pentru un loc de muncă permanent la fabrica de bomboane Koulpy,

Legături avea și în lumea culturală, dovadă stând vizita, în anul 1934, a unui cunoscut poet bavarez, Eugen Roth, care a fost găzduit în casa familiei Koulpy, despre care amintește cel mai mic fiu al lui Heinrich Koulpy, Gerhard, care a consemnat numeroase amintiri din perioada petrecută la Galați. Astfel descrie acesta un instantaneu surprins în Piața Regală, ce ilustrează succesul magazinului Koulpy din centrul orașului:

„O poză aproape îngălbenită, dar cu atâtea amintiri din copilărie legate de ea… Monumentul fostului politician român, Costache Negri, reprezenta centrul orașului la acea vreme. Aici se intersectau patru dintre cele mai importante străzi ale orașului Galați: Strada Domnească – strada principală, Strada Brăilei, Strada Portului și Strada Mare. În stânga ei, nu prea departe, se afla Piața Veche. Pe fundalul fotografiei, în partea din mijloc, se afla magazinul de desfacere al produselor fabricii Fraților Koulpy, pricipala sa activitate, comerțul cu delicatese, carne, salam și șuncă, precum și conserve. Firma și-a sărbătorit cea de-a 50-a aniversare în 1932 și și-a pierdut existența când România a fost ocupată de trupele sovietice în august 1944, când proprietarii au fost nevoiți să fugă în Transilvania. În timpul raidurilor aeriene sovietice asupra Galațiului, o bombă a distrus această casă și magazinul din imagine.”

Dar perioada de înflorire a Galațiului interbelic, și implicit cea a familiei Koulpy, se apropia de sfârșit, o dată cu începerea celui de-al Doilea Război Mondial, atunci când, după 62 de ani de existență a firmei ce le purta numele, membrii familiei au pierdut tot ce clădiseră în Galați, o lovitură în plus fiind reprezentată de dispariția în luptele de pe front al fiului cel mai mare, Wilhelm, care la vârsta de 20 de ani preluase principala activitate de comerț a firmei, magazinul din centrul orașului.

Căile vieții i-au despărțit apoi pe membrii familiei Koulpy, Gerhard și Gertrud stabilindu-se în Germania, în timp ce Olga Koulpy și fiica sa, Gertrud s-au stabilit în Transilvania. Fiul cel mai mic al familiei a rămas pentru totdeauna legat de Galați și de malurile Siretului, acolo unde se afla podgoria familiei, împărtășind în amintirile sale multe dintre clipele și întâmplările fericite din perioada copilăriei sale din orașul de pe Dunăre, locul unde s-a simțit acasă și, așa cum mărturisea, „simbolul unei copilării fără griji, al unei bucurii nelimitate și al libertății de orice obligații civice”. Din memoriile sale putem desprinde o inedită imagine interbelică a Galațiului și a împrejurimilor sale, priveliștea „amplă și magnifică” a Dunării, cu șlepuri sau nave de pasageri alb strălucitoare:

„Departe acolo, deasupra Dunării și a pământului plat pe care îl inunda adesea, presărat cu trunchiuri de salcie noduroasă, se vedea ținutul Dobrogei cu cunoscuții ei munți Măcin… Chiar înainte de cotul Dunării, se vedea gura Siretului, unde apele tulburi se legau. Pe malurile râului Siret se vedeau livezi și grădini de legume minunate și fertile. Ele aparțineau unor harnici bulgari și ruteni care le cultivau și își vindeau culturile de roșii cărnoase, castraveți uriași și pepeni verzi, pe care noi îi numeam harbuji, în piețele orașelor Galați și Brăila. Puternicele plute, care veneau de-a lungul Siretului de departe, din pădurile carpatice ale Moldovei, formau și ele un tablou romantic. Trunchiurile uriașe de copaci, unite între ele pentru a forma plute și destinate fabricilor de cherestea din Galați erau conduse, pe parcursul a sute de kilometri, de plutași curajoși și îndrăzneți”.

Aceleași nostalgii și le-a exprimat Gerhard Koulpy și în versuri, incluse în anul 1977 în publicația „Jahrbuch der Dobrudschadeutschen”:

Pământul părinţilor! / Odinioară propria țară! / Unde strămoșii și-au câștigat bunurile prin muncă grea / […] / O, patrie, rămân legat de tine, / Voi rosti numele tău cu evlavie / Dobrogea, te iubesc atât de mult!

(C. Toporaș)

Surse: Florin Begnescu, „Preparatele cărnii de râmător în consumaţia publică”, în Revista științelor veterinare, an. 4, nr. 9-10, ian. – febr. 1924, p. 139-143; Tudose Tatu, Istoria trudită a fabricilor uitate, Galaţi, Patronatul Întreprinderilor Mici și Mijlocii, 2008; Tatu Tudose, Adrian Pohrib, Industriaşi şi comercianţi gălăţeni, harnici şi de temut. : Mărci de fabrică şi comerţ (1890-1940), Galaţi, Patronatul Întreprinderilor Mici și Mijlocii, 2013; Monitorul Oficial, Partea I, ian. 1923; Heinrich Gerhard Koulpy, „Familie Koulpy”, în Jahrbuch der Dobrudschadeutschen, 1977, p. 31-46.